Chiar de plâng și cerșesc îndurare,

Când speranța și frica de-apus

În egală măsură mă doare.

Te-ai ascuns în celula de lut

Și mă-ndemni ba spre zbor, ba-n cădere,

Necătând la suspinul meu mut

Și la șoapta ce-n râsul tău piere.

Mă impui să mă nasc și să mor,

Să mă pierd între iarnă și vară,

Între ură și flăcări de dor,

Între zori și amurgul de seară.

Însă taci... Dar cândva ai promis

Că prin spini ocroti-mi-vei Tu pasul...

Ai uitat? Sau povața ai zis

Dar n-am prins că acela-ți fu glasul?

Te implor, spune-așa să te-aud,

Să-nțeleg că aici ești, aproape,

Că ai grijă de sufletul nud,

Și prezența să-ți simt sub pleoape...