In 2004, un articol surprinzător se ocupa de tema Justiției, un subiect intens dezbătut recent. Acest text ne amintește că, în România, problemele actuale par adesea să fie „boală veche”, chiar și atunci când contextul pare să se modifice. Recitind aceste rânduri, se poate să descoperim, în oboseala noastră democratică, nevoia și energia unui proces de reînnoire.
Recent, o declarație a domnului Scheele, șeful Delegației Comisiei Europene la București, a scos la iveală un studiu alarmant realizat de Ministerul Justiției, care arată că 81% dintre magistrații români consideră că independența sistemului judiciar este o iluzie. Cu toate acestea, prima mea reacție ar fi mai degrabă pozitivă. Este lăudabil ca ministerul să realizeze un studiu pe această temă, iar rezultatul să fie făcut public, chiar dacă el este îngrijorător. Faptul că 81% dintre magistrați exprimă o opinie critică este un semn de curaj și luciditate.
Însă, după acest moment de optimism, apare o contradicție logică. Dacă 81% dintre magistrați identifică corect problemele sistemului, situația nu este atât de gravă, iar miza rămâne asupra celor 19% care nu își recunosc aservirea. În cazul în care cei 81% simt că sunt aserviți, atunci întrebarea care se ridică este: cum poate „independența” deciziilor lor să fie considerată veritabilă? Problema care se conturează este de ce această conștiință clară a aservirii nu devine un catalizator pentru acțiuni care să schimbe status quo-ul. Observațiile unui analist extern ar putea indica faptul că justiția este defectuoasă, dar este curios că cei care fac parte din sistem se plâng de problemele pe care aceștia le perpetuează.
Este reminiscent ca taximetriștii să declare că 81% dintre colegii lor conduc beți. Dacă și aceștia, adică magistrații, se plâng constant de un sistem pe care îl reprezintă, atunci se conturează o incapacitate de a se reformă. Sub regimul totalitar, magistrații nu aveau libertatea de a fi independenți. Dar astăzi, unii sugerează că legislația este responsabilă pentru lipsa acestei independențe – legislație ce nu îi protejează, dar nici nu interzice un comportament corect. Ce îi împiedică, deci, să fie corecți și să respecte legea? Răspunsul este de multe ori melancolic: lipsa curajului, vulnerabilitatea la presiuni politice, carierismul, inconsecvența morală și slăbiciunile personale.
Nu există justificări acceptabile pentru nerealizările lor, iar fraze precum „Ce putem face?” nu sunt convingătoare. Mai multă verticalitate și refuzul concesiilor ar fi pașii necesari pentru o îmbunătățire reală a situației. Dacă cei 81% ar adopta o atitudine de libertate și responsabilitate, atunci justiția din România ar putea recâștiga forța și prestigiul de care are nevoie. Justiția nu poate să joace mereu rolul victimei inocente, care nu este înțeleasă și nu este apărată.
În ciuda amărăciunii, sunt optimist. În experiențele mele judecătorești, am descoperit o comunitate de magistrați tineri, plini de potențial. Îmi pun speranța în aceștia, deoarece tinerețea nu se aliniază cu obediența și calculul meschin. Astfel, există întotdeauna speranță pentru o Justiție mai dreaptă.