Când eram în facultate, la orele de lingvistică, învăţam despre funcţia denominativă sau referenţială a limbajului. De exemplu,cuvântul „munte” desemnează o realitate exterioară, obiectivă. Şi, dacă spun „Muntele are 1.200 de metri”, nu emit o opinie, ci un enunţ neutru-informativ.

Acelaşi statut ar trebui să-l aibă şi propoziţia: „Căsătoria este uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii” (DEX 2009).

Până acum, familia şi căsătoria erau centrate pe o realitate obiectivă: relaţia bărbat-femeie şi procrearea şi creşterea copiilor.

Unii pretind azi că această definiţie trebuie extinsă pentru a include şi cuplurile de acelaşi sex şi, de aceea, propun redefinirea căsătoriei pe baza ideii de iubire. Iubirea nu poate fi discriminatorie, toţi au dreptul la ea, susţin aceştia.

Ce fac ei? O manipulare lingvistică şi conceptuală. Fac o scamatorie cu un cuvânt, căruia îi neagă funcţia referenţială, negând implicit şi realitatea socială pe care acesta o desemnează.

Astfel, golesc termenul de conţinut şi îl înlocuiesc cu o semnificaţie relativă, pur subiectivă.

Dar să vedem care…