Sfântul
Daniil s-a născut la Rădăuţi, într-o familie săracă, la începutul
secolului al XV-lea. Fiind ales pentru a duce viaţă pustnicească,
L-a mărturisit pe Hristos din copilărie, căci nu se juca, ci postea
şi se ruga, petrecând în biserică. La 10 ani a fost să înveţe carte
la Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, învăţând pe de
rost
Ceaslovul
şi
Psaltirea,
dar deprinzând şi rugăciunea inimii şi rânduielile călugărilor,
încât toţi îl
iubeau.
După cinci ani de ucenicie, a devenit
călugăr, postind cu zilele până la asfinţitul soarelui, dormind
puţin, pe un scăunel, şi veghind mereu la cele dumnezeieşti.
Învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni, îi
vindeca pe cei bolnavi şi care alergau la el cu credinţă. Înţelept
fiind şi înainte-văzător, pe alţii îi sfătuia, ajungând vestit
duhovnic în nordul Moldovei.
Temându-se de
slava deşartă, s-a retras, cu binecuvântare, la Mănăstirea „Sfântul
Lavrentie”, dar şi acolo l-au aflat oamenii bolnavi şi stăpâniţi de
duhuri necurate, încât ziua stătea printre ei, iar noaptea
priveghea şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Trecând anii
şi aprinzându-se de dorul pustiei, a primit marele şi îngerescul
chip al schimniciei, retrăgându-se în codrii de pe valea pârâului
Secu din judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă Mănăstirea
Sihăstria. După 14 ani de nevoinţă, venind iarăşi lumea, s-a retras
aproape de sihăstria Putna. Şi-a făcut colibă, apoi şi-a săpat cu
dalta o
chilie mică
într-o
stâncă,
făcându-şi alături paraclis de rugăciune, vizibil şi astăzi, şi
nevoindu-se astfel 20 de ani. Mânca pesmeţi de pâine, ierburi şi
rădăcini, continua să împletească din nuiele coşuri, iar Duminica
săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine şi îi
primea la el pe cei în nevoie de vindecare sau care cereau cuvânt
de folos, având darul rugăciunii şi al
lacrimilor.
Pentru toate acestea mult a fost
ispitit de diavol, pentru a fi scos din pustie sau a primi slavă
deşartă, dar a biruit cursele
vrăjmaşului.
În 1451,
murind domnul ţării, Bogdan Voievod, fiul lui, Ştefan, a alergat la
Sfântul Daniil, primind mângâiere şi prorocie că în curând va fi
domn al Moldovei, ceea s-a şi întâmplat după şase ani. Cuviosul a
fost cel dintâi
sfetnic,
voievodul
Ștefan cel
Mare
poposind adesea la chilia
lui, pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a cere cuvânt de
folos. Primise sfat, astfel, să zidească după fiecare luptă o
biserică spre lauda Domnului şi pentru viitoarele biruinţe. A
câştigat Ştefan cel Mare 47 de războaie, înălţând 48 de biserici,
apărând Țara Moldovei aproape jumătate de secol. Aşa a zidit şi
Mănăstirea Putna, la îndemnul Cuviosului care era iubit de toţi
egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, având şi peste o sută
de ucenici
sihaştri.
Văzând că nici acolo nu mai are
linişte, după 1470 s-a retras în taină în pădurile din jurul
Mănăstirii Voroneţ, făcându-şi o chilie mică sub stânca numită
Şoimul, dar nici aici nu a trecut prea mult până când să fie căutat
de oameni. Pierzând Ştefan cel Mare lupta de la Războieni, i-a
prorocit Sfântul să nu renunţe la luptă, căci îi va birui pe turci
şi va face pentru asta o mănăstire, ceea ce s-a şi întâmplat.
Cuviosul iubea atât de mult liniştea, că a refuzat să fie numit
egumen sau mitropolit, şi a creat şi la Voroneţ o vatră isihastă,
precum făcuse şi la Putna.
Totuşi, în ultimii opt ani de viaţă, a
fost numit egumen şi a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ şi pe
pustnici, tămăduind pe cei bolnavi, iar la vârsta de 90 de ani, în
1496, a trecut la cele veşnice. A fost îngropat în pronaosul
bisericii Voroneţ, la moaştele sale făcându-se minuni şi
vindecări.
Sursa:Doxologia
