În timpul domniei sale, după ce a rânduit pace cu Matei
Corvin, regele Ungariei, pe care de altfel îl învinsese în bătălia
de la Baia, acesta, în semn de respect şi de prietenie, i-a dăruit
lui Ştefan cel Mare o moşie în părţile Ciceului, o moşie mare cu 40
de sate, să o stăpânească. Iar Ştefan cel Mare n-a găsit că are
ceva mai bun de făcut pe această moşie, pe acest pământ românesc
aflat sub stăpânire străină, decât să zidescă două biserici şi să
întemeieze o Eparhie. Aşa a luat fiinţă, sub domnia lui, Episcopia
Vadului, pe care a aşezat-o sub jurisdicţia Mitropoliei de la
Suceava.
Când vorbim de conştiinţa unităţii româneşti înainte de
1918, noi obişnuim să-l pomenim pe Mihai Viteazul. Şi pe drept! Dar
înaintea lui, cel care a avut această conştiinţă a neamului
românesc de pretutindeni, a fost Sfântul Ştefan cel Mare. El ştia
că românii majoritari din Transilvania subjugată sunt români,
vorbesc româneşte şi că sunt de credinţă ortodoxă. Şi a vrut să-i
ajute să-şi menţină acestă credinţă şi conştiinţa de neam. Aşa se
explică faptul că a întemeiat acolo, în inima Ardealului subjugat,
o eparhie, o episcopie.
Episcopul Nicolae Ivan a venit la Putna să-I
mulțumească voievodului
Au trecut veacuri. S-a împlinit cel de-al doilea Război
Mondial şi întregirea României Mari. Atunci a fost reînfiinţată
Episcopia Vadului care a funcţionat după aceea o vreme la Feleac.
Se numea şi mitropolie unde, de asemenea, există o biserică
construită de Ştefan cel Mare. Apoi, vitregiile vremurilor au adus
înstrăinarea şi dispariţia acestei episcopii. După Marea Unire din
1918 s-a înfiinţat Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului ca o
continuare a vechii episcopii întemeiată de Ştefan cel
Mare.
Primul episcop a fost Nicolae Ivan, hirotonit şi
instalat în 1921. În primul an de păstorie, şi anume la 21
septembrie 1922, el a venit aici la Putna în fruntea unei mari
delegaţii de ardeleni, preoţi şi mireni, ca să-i mulţumească
Voievodului Ştefan pentru episcopia pe care el a făcut-o în
Transilvania şi pe care el, Nicolae Ivan, înaintaşul meu în scaun,
a reactivat-o. A fost un moment emoţionant pentru că el se petrecea
în atmosfera sărbătorească a refacerii României Mari în hotarele ei
fireşti, şi aşa se face că au venit aici foarte mulţi bărbaţi de
stat, oameni politici, învăţaţi, demnitari, printre care şi Nicolae
Iorga.
Darul Sfântului Ștefan către Ardealul
subjugat
Şi iar au mai trecut nişte ani... Şi acum, după ce
Ştefan cel Mare a fost recunoscut de biserica noastră drept sfânt,
întărind, pecetluind denumirea pe care i-o acorda poporul încă din
vremea lui, şi cronicarii, în acest an jubiliar, când s-au împlinit
500 de ani de la trecerea întru veşnicie a Sfântului Ştefan cel
Mare, şi eu, urmaşul lui Nicolae Ivan, am hotărât ca tot acum în
septembrie, la numai două zile diferenţă, să viu aici în fruntea
unei delegaţii pentru ca să-i mulţumim Sfântului Ştefan şi să
exprimăm recunoştinţa noastră prin această Sfântă
Liturghie.
Inima oricărei Sfinte Liturghii este Euharistia, iar
euharistia este un cuvânt grecesc care înseamnă mulţumire. Am venit
să săvârşim Sfânta Taină a Euharistiei pentru ca, mulţumind lui
Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care ni le dăruieşte, să-I
mulţumim şi pentru darul pe care El l-a făcut Ardealului subjugat
prin Sfântul Ştefan cel Mare.
Am venit aici împreună cu cei doi episcopi vicari ai
mei, pe care i-aţi văzut slujind împreună cu mine şi slujind
împreună cu Prea Sfinţitul Gherasim Putneanul, pe care-l cunoaşteţi
foarte bine; am venit cu vicarul administrativ, cu toţi
consilierii, cu inspectorii eparhiali, cu conducătorii şcolilor
teologice, ai Facultăţii de Teologie şi ai Seminarului Teologic, cu
protopopii, cu stareţi şi stareţe, cu exarhul mănăstirilor şi cu
reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret şi de femei, cu
reprezentanţii instituţiilor de binefacere pe care le patronează
Arhiepiscopia noastră. Am venit cu multă dragoste şi nu ştim cum
să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru acestă zi frumoasă pe care ne-o
dăruieşte. (…)
„Crucea lui Ștefan s-a numit
Moldova”
Dragii mei, fiecare dintre noi poartă o cruce, în felul
lui. Şi Ştefan cel Mare a purtat o cruce. Crucea lui s-a numit
Moldova. Şi-a luat-o de bună voie. Şi a suferit pentru ea. În acea
vreme Ardealul n-a avut un Ştefan cel Mare, dar a avut o cruce. N-a
avut Ardealul pe cineva care să-i ducă crucea, şi a dus-o poporul,
şi fiecare în parte, până a venit biruinţa. Aici, moldovenii au
fost binecuvântaţi de Dumnezeu c-a venit el, Ştefan, să le poarte
crucea, să nu doarmă el pentru ca să doarmă ceilalţi, să nu se
odihnească el pentru ca să vă odihniţi voi, să rabde el de foame în
campaniile militare pentru ca să nu suferiţi voi de
foame.
Ştefan cel Mare, sunt convins de aceasta, a venit trimis
de Dumnezeu după 25 de ani de fărâmiţare lăuntrică, de lupte
interne, după care Moldova urma să se prăbuşească sub jugul
imperiului otoman. Ştefan a ştiut aceasta şi şi-a luat crucea pe
umeri, având în sine marile virtuţi ale unui creştin. Mai întâi
credinţa. Toată viaţa lui a fost plină de credinţă puternică, până
şi păcatele lui le-a pus în faţa lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu
credinţă: Doamne, ăsta sunt eu, om. Tu ai să mă ierţi, că nu sunt
înger. Dar eu am o altă menire aici. Păcatele mele pot fi mai
multe, dar crucea este una singură. Şi pe aceea trebuie să o port
pentru ca să izbăvesc acest popor de robia jugului
păgân.
„Vitejia este a eroului, demnitatea este a
omului”
În acelaşi timp, a avut iubire. Singura lui mare iubire
a fost Moldova. Cele pământeşti au fost mai multe şi trecătoare,
dar marea lui iubire, pe care nu a părăsit-o niciodată, a fost
Moldova. A fost înzestrat cu virtutea speranţei, a nădejdii. Când a
fost deznădăjduit, a alergat la Dumnezeu. Ştim că mergea la
duhovnicul său, Daniil Sihastrul, pentru ca să primească curaj în
numele lui Dumnezeu şi să ridice el steagul de luptă ca să-şi apere
ţara de duşmani şi de robie.
A fost înzestrat cu smerenie, dragii mei. Când era
biruitor într-o bătălie, Îi mulţumea lui Dumnezeu cu recunoştinţă,
iar când se întâmpla, rareori, să fie înfrânt o spunea deschis:
aceasta a fost pentru păcatele mele. Nu se poate o smerenie mai
mare, ca el, voievodul, stăpânitorul, să-şi ia asupra lui
responsabilitatea păcatelor supuşilor săi. Modelul a fost Iisus
Hristos, Cel care Şi-a asumat păcatele noastre, pentru ca noi să nu
mai fim păcătoşi. În acelaşi timp a avut demnitate. Vitejia este a
eroului, demnitatea este a omului. Nu a îngenunchiat şi nu şi-a
părăsit demnitatea nici atunci când alţii au vrut să-l
umilească.
„Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat
desăvârşit”
Demnitatea lui era demnitatea lui Dumnezeu şi demnitatea
ţării pe care o păstorea. Demnitatea lui era demnitatea Moldovei.
Şi aici a avut exemplu în Domnul Iisus Hristos, Cel care spusese
cândva: Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce-i şi obrazul celălalt.
Atunci când S-a găsit în faţa judecăţii şi cineva, un servitor, I-a
dat o palmă, nu i-a întors obrazul celălalt, ci l-a mustrat, blând,
dar l-a mustrat: Dacă am vorbit rău, spune-Mi ce-am vorbit rău, iar
dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi? Atunci nu mai era Iisus cel
smerit, ci era Dumnezeu cel demn. El apăra demnitatea dumnezeirii
Lui şi demnitatea Bisericii pe care avea să o întemeieze. Iar
Ştefan cel Mare a fost un om demn. Ce însemnează un om demn? Un om
care impune respect, dar nu prin ordin, ci prin consens. Un om
care, prin toată purtarea lui, prin toată statura lui morală, este
respectat, pentru că cei care-l respectă simt nevoia să-l respecte,
nu pentru că ar fi avut un ordin.
Ştefan cel Mare şi Sfânt este bărbatul de stat
desăvârşit, cel care are credinţă în Dumnezeu, cel care are iubire
pentru neamul său până la jertfă şi cel care este demn în numele
neamului său. Să nu uităm că Ştefan cel Mare a primit o rană de la
o săgeată duşmană otrăvită în timp ce-şi apăra ţara, rană pe care a
purtat-o toată viaţa şi din cauza căreia a şi murit. Credeţi că
este simplu să porţi în trupul tău o rană care scoate puroi şi te
doare tot timpul şi te face să şchiopătezi atunci când vrei să
mergi drept? El a purtat-o cu demnitate, cu fruntea
sus.
„Să ai iubire pentru poporul tău și să fii capabil de
jertfă”
Acesta este modelul bărbatului de stat pe care ni-l
prezintă nouă Ştefan cel Mare astăzi şi pe care-l recomandăm
tuturor bărbaţilor de stat, actuali şi viitori. Să ai credinţă în
Dumnezeu, adică credinţa că deasupra ta, care eşti conducător de
popor, există o instanţă care te judecă şi îţi cumpăneşte faptele.
Credinţa că nu este la discreţia ta să faci tot ce vrei într-o ţară
şi cu un popor şi că este o cumpănă deasupra ta care te transcende
şi de care trebuie să asculţi.
Fără acestă conştiinţă poţi fi un dictator, dar nu un
conducător de stat. Să ai iubire pentru poporul tău, pentru jertfă,
să accepţi chiar să ai o rană în trup sau în suflet şi s-o duci cu
ea, de dragul ţării pe care o cârmuieşti şi a poporului care-şi
pune încrederea în tine. Şi să ai demnitate. Fără acestă demnitate
un om poate fi un strălucitor om politic, dar nu un adevărat bărbat
de stat. Îi îndemnăm pe toţi ai Bisericii şi ai nebisericii să şi-l
propună pe Sfântul Ştefan cel Mare drept model de credinţă, de
iubire, de speranţă, de smerenie şi de demnitate. Aşa vom
birui.
„Binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin
închinare”
Iubiţii mei, voi încheia printr-un fragment din
cuvântarea pe care înaintaşul meu, Episcopul Nicolae Ivan, a
ţinut-o aici la Putna, cu exact 82 de ani în urmă. Spunea aşa, iar
cuvintele lui sunt şi cuvintele mele:
„Eparhia Vadului, al cărei ctitor ai fost în viaţa ta
plină de fapte bogate şi măreţe, se prezintă azi în haine de
sărbătoare la mormântul tău, cu genunchii plecaţi şi cu inimă
smerită, ca să ridicăm rugăciuni pentru sufletul tău, şi să ne
închinăm memoriei tale, preaslăvindu-ţi faptele. Am venit să ne
inspirăm din duhul vremilor în care ai trăit, să ne înarmăm cu
puterea credinţei de care ai fost stăpânit când ai zidit 44 de
biserici şi mănăstiri adăpostitoare ale credinţei strămoşeşti ca
mulţămită lui Dumnezeu că ţi-a ajutat să înfrângi tătarii, leşii,
turcii şi pe unguri. Am venit să punem făgăduinţă că până la
suflarea noastră cea de pe urmă vom fi străjerii credinţei pe care
tu ai apărat-o prin întemeierea Episcopiei Vadului în părţile
Ciceului pe care ţi le-a dăruit Matei Corvin în semn de respect
pentru armele tale biruitoare.
Caută din înălţimea ochiului Tău, Bunule, şi revarsă
darul Tău cu îmbelşugare asupra celor ce am venit să aducem prinos
de mulţămită lui Dumnezeu şi lui, cel ce cu braţ înalt a sporit
ogoarele, satele şi oraşele, a întărit bisericile, a aşezat
mănăstirile, şi în 36 de războaie, purtate cu rezultate strălucite,
ne-a dat pildă vie de luptă şi de jertfă creştinească spre mărirea
lui Dumnezeu şi a neamului nostru românesc.
Fă, Doamne, ca să-l avem de-a pururi înaintea ochilor
noştri ca exemplu al iubirii de ţară şi de glia stămoşească, ca
hotarele pe care le stăpânim astăzi să fie hotare neclintite, cum
neclintit are să rămână în noi credinţa în Dumnezeu, Cel care ne-a
încredinţat o misiune, misiunea de a răspândi cultura, civilizaţia
şi pacea pe pământul udat de lacrimile strămoşilor
noştri.
Binecuvântată fie sfinţenia lui Ştefan cel Mare,
binecuvântaţi să fie cei ce cred şi-l cinstesc prin închinare,
binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste noi şi peste voi toţi, cu
al Său dar şi a Sa iubire de oameni, acum şi în nesfârşiţii veci.
Amin”.
(Fragment din predica rostită de Înaltpreasfinţitul
Mitropolit Bartolomeu Anania la Mănăstirea Putna, 19 septembrie
2004)
Sursa: Doxologia
.jpeg)
