Buzunarul cu ierburi amare…
Poetul, pentru a-și câștiga pâinea,
mai are un job după-amiaza,
e călăul orașului,
specializat, totdeauna lucrând curat, fără urme.
În urma sângelui scurs de pe butucul public,
se ridică păsări colibri sau sufletele barbarilor
care au murit de moarte legală.
„Am familie”, își spune poetul,
zilele sunt oricum lungi,
mai lungi decât un roman de Tolstoi.
Are timp și execuția celor din oraș
îi oferă experiențe postmoderniste,
câștigă timp și cuvinte.
Cui îi pasă de un poet,
e un funcționar onorabil cu mustăcioară,
numără morțile și poemele și veșniciile
pe care le găsește în buzunarele
din hainele condamnaților, printre fotografii și ierburi amare…
Constantin Stancu ©