Sunt zile în care îmi vine să fug așa, ca Forrest Gump, să nu mă gândesc la nimic, pur și simplu, să fug. Nu de ceva anume, ci de toate. Chiar și de mine.
Sunt zile în care îmi vine să țip, și să urlu, să se audă peste tot că sunt supărată. Să mă asculte forțat și să nu-mi răspundă nimeni, pentru că nu caut sfaturi, ci într-un mod egoist, caut doar să mă descarc.
Sunt zile în care îmi vine să mă ascund, să nu vorbesc cu nimeni, nimic. Și recunosc, am făcut-o de multe ori. Nu am răspuns la telefon, nu am scos un sunet ore întregi. Pentru că nu puteam.
Sunt zile în care îmi vine să mă bag în pat, să stau acolo ghemuită, să ascult doar foșnetul așternuturilor și să mă toropească somnul din care să mă trezesc doar când nu vor mai fi fost probleme pe lumea asta.
Sunt zile, fir-ar ele de zile să fie, în care ”nu mai vreau și nu mai pot” mi se plimbă prin cap și-mi vine să le repet la nesfârșit vorbind cu mine însămi și fără să ne înțelegem una cu cealaltă.
E oboseala, e incapacitatea mea de a recunoaște că nu pot să le rezolv pe toate, că nu pot să schimb oameni, că în jurul meu lumea are probleme și nu pot să o ajut, sunt prea multe de făcut în doar 24 de ore, nu știu să spun ”nu”, mă bag în tot felul de chestii și nu suport să nu iasă cum vreau eu. În principiu, pentru mania mea de a fi peste tot și încă nu am înțeles că nu sunt ubicuă.
Sunt rare zilele astea. Uneori trec cu o strângere de mână. Alteori cu o privire de copil albastră ca infinitul sau neagră precum cafeaua atât de dragă mie. Alteori o căutătură de-un verde ca frunzele primăverii e tot ce-mi trebuie.
Azi a fost una dintre ele. Dar suntem toți acasă. Aici pot să fiu eu.