Se discută despre „globalism” și se aduce în discuție, în opoziție, „suveranismul”. Termenii se folosesc însă improvizat, nu numai la noi. „Globalismul” este confundat adesea, fie și numai tacit, cu „globalitatea” sau „globalizarea”, iar „suveranismul” cu naționalismul autarhic.
Pentru a face, totuși, deosebirea între mere, gutui și alte
fructe, ar trebui clarificări. Le propun plecând de la patru
fapte.
Să observăm, reflectând la viața noastră de azi, că, în ultimele
decenii, nimeni nu le-a impus reprezentanților României o politică
sau alta. Mai curând, aceștia au venit în întâmpinarea unor
sponsori externi spre a obține suport în competiția internă. Ca
urmare, au avut loc scoaterea de active din proprietatea publică a
României, punerea justiției în dependență de instituții externe,
sacrificând dreptatea, inițierea „tradiției” ridicole a „to do
list” (creată când lui Barosso i s-a smuls o hârtie cu însemnări
pentru a fi prezentate drept decizii ale UE) și multe altele.
Consecințele sunt evident dureroase.
Se vede lesne că unii dintre cei care s-au legitimat prin sponsori
externi vor să-și ascundă din nou incapacitatea, revopsiți,
desigur, în alte culori. Numai că ei nu au cum să scoată România
din marasmul în care au împins-o după ce au privat-o de industrie,
i-au distrus justiția, au adus serviciile secrete la controlul
societății. Cetățenii țării merită, totuși, altă soartă.
Să observăm, apoi, că sunt voci care desconsideră „suveranismul”
punându-l în opoziție cu calitatea de membru al unor uniuni sau
alianțe. În joc sunt, însă, chestiuni distincte: una este
valorificarea suveranității naționale și alta este participarea la
organizații. Germania, Franța și multe alte țări își folosesc din
plin suveranitatea națională, fiind membre de uniuni și alianțe.
Tratatele de la baza acestora nu cer renunțarea la
suveranitate.
Desigur, ca totdeauna în istorie, schimbările își au birocrații,
profitorii și propagandiștii lor, care întrețin un optimism de
serviciu, cinic. Acesta nu rezolvă ceva, dar împiedică azi gândirea
și democratizarea.
Să observăm, mai departe, că apărarea suveranității naționale nu
are nimic de a face cu vreo atitudine „anti EU” sau „anti NATO”,
cum se perorează de tot felul de agitatori. După cum critica
stărilor de lucruri din Europa nu înseamnă „antieuropenism”, iar
reflecția asupra rolului NATO nu are nimic de a face cu
„antiatlantismul” ori „antioccidentalismul”! Inteligența presupune
distingerea lucrurilor și a unghiurilor de vedere.
Să observăm, în sfârșit, că dezbaterea actuală asupra relației
„globalism” – „suveranism” a început cu „globalizarea” – înțeleasă
ca politică economică de reducere a tarifelor vamale. Inițiată sub
Bill Clinton, aceasta a fost acceptată de numeroase state – avocați
ai „globalizării” fiind SUA, China, Rusia, Germania, Japonia,
Israel, Olanda. Dar aceste țări nu și-au demontat vreun moment
suveranitatea națională și nu au renunțat la optici proprii. Țările
avocate nu s-au lăsat controlate de globalism, ci și-au promovat
riguros interesele. De fapt, ideologia „globalismului” are trecere
în țări cu decidenți incapabili să le asigure asumarea de sine.
Sub alte aspecte, între avocații „globalizării” sunt, desigur,
diferențe de abordare. De pildă, SUA pledează pentru a respecta
ordinea lumii rezultată din acorduri semnate, China pledează pentru
respectare, dar arată că nu ea a decis ordinea existentă și nu
răspunde de ea, Rusia caută aranjamente pe termen lung axate pe
securitate, Uniunea Europeană se preocupă de extindere.
Ce este, însă, „globalismul”, de la care pleacă discuția actuală?
Ce este „suveranismul”, pe care unii îl invocă fără a-l lămuri, iar
alții îl caricaturizează, fără a ști despre ce este vorba?
Se întâmplă deseori să se spună lucrurilor pe nume, dar abia
într-un anume context se observă că s-a spus. De aceea, în ceea ce
mă privește, fiind vorba de concretizarea unei concepții deja
exprimate (vezi, mai recent, Religia în era globalizării, Ed.
Academiei Române, 2010; Identitate națională și modernitate, Libris
Editorial, 2018; România în Europa actuală, Libris Editorial, 2018;
articolul Globalism și suveranitate, 2022), rezum considerații deja
făcute.
Din capul locului, trebuie distins între „globalitate”,
„universalism”, „globalizare” și „globalism”, căci „globalismul”
este confundat frecvent cu fiecare. „Autarhia” este, știm bine,
nerealistă într-o lume cu conexiuni de mari forțe economice,
mediatice și militare. „Independența națională” este pusă în
discuție în situații constrângătoare – de pildă, de pandemie, de
nevoia de securitate. „Suveranitatea statelor” rămâne, însă,
reperul ordinii raționale a lumii.
Mersul vremii, resursele de energie, armele cu bătaie la distanță,
șansele de export de produse etc. ne fac dependenți de ceea ce se
petrece pe glob. Viața ne leagă de istoria lumii. Orizontul realist
de viață este astfel „globalitatea”.
„Globalitatea” nu înseamnă însă „globalism”, chiar dacă acesta o ia
ca pretext. Înainte de orice, „globalismul” nu este cadru al
vieții, ci o ideologie. „Globalismul” nu este același lucru nici cu
„universalismul”. În vreme ce „universalismul” se referă, în fond,
la împărtășirea de valori (decalogul biblic, drepturile omului
etc.), „globalismul” consideră că împărtășirea ar avea nevoie de un
centru din care să se ia lumină. „Globalismul” operează cu ideea
unui centru decizional.
Istoricește, „globalismul” a fost legat de formarea de
„internaționale” ideologice. S-a început cu cea a proletariatului,
creată la chemarea „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a
Manifestului Partidului Comunist (1848). S-a continuat cu
internaționale social-democrate, apoi cu internaționale opuse, ale
dreptei politice. În zilele noastre, este activă internaționala
neoliberală.
Viziunea „globalismului” actual se trage dintr-un mariaj. Este
vorba de mariajul neoliberalismului – adică a acelui liberalism
care proclamă libertatea persoanei, dar nu se interesează dacă și
cât beneficiază persoanele de libertate – cu o filosofie care
dezbracă omul, societatea, istoria de orice, afară de competiția în
optica „încercare și eroare (trial and error)”.
Nu intru aici în abordarea acestei filosofii. Am făcut-o în alt
loc. Mă limitez să spun că nu altcineva decât Karl R. Popper a fost
cel care a desprins vederile oamenilor de condiționări istorice,
sociale, morale, acceptând doar una socotită „științifică” și a
contribuit la articularea filosofiei prototipice a „globalismului”.
George Soros, asupra căruia voi stărui cu alt prilej, rămâne azi
popperianul explicit.
Fapt este că, sub ochii noștri, inițiativele în viața
internațională și-au schimbat direcția. În anii nouăzeci,
preocuparea țărilor era pentru participarea cu profit la
„globalizare”. Azi, după ce Donald Trump a propus „corectura
globalizării”, multe țări caută un nou început. Pe acest fundal,
restabilirea importanței propriei guvernări, refacerea categoriilor
sociale de la mijlocul societății și a autonomiei cetățeanului au
devenit chestiuni de viață. S-a intrat într-o lume care suspectează
„globalismul” și în care revin în rol statele naționale.
„Globalismul” este nutrit de aspirația la extinderea economiei
de piață, a liberalizărilor, a piețelor însele, sub un centru
decizional! Cum a ajuns să funcționeze practic un astfel de centru,
se poate discuta îndelung. Inevitabil, el este pe seama intereselor
multora. Exemple mai noi sunt afacerea submarinelor nucleare din
Oceanul Indian, care a dus la nemulțumirea Franței, atacarea
gazoductelor din Marea Baltică, care stârnește nemulțumirea
Germaniei, încercările de la Bruxelles de a constrânge țările la
relativizarea familiei tradiționale, care nemulțumesc, de asemenea.
În România, ne dăm seama din ceea ce s-a petrecut în 2012, când un
referendum a demis președintele cu peste 80% din voturi, dar acesta
a fost salvat prin matrapazlâcuri ale „justiției” interne,
combinate cu intervenții globaliste.
Simplu spus, „globalismul” este o ideologie, și nu o decizie
legitimată democratic. Ca exemplificare, așa cum au arătat cei mai
buni juriști și economiști europeni, Consiliul European nu are
legitimitate să impună ceva țărilor membre – el nu a fost ales și
mandatat. Este totdeauna posibilă înțelegerea dintre state, dar
obligarea lor nu este legitimată.
Unde duce „globalismul”, s-a văzut demult. Spre a face și mai
intutivă această observație, aș spune că azi avem rațiuni în plus
să-l prețuim pe Dostoievski. El a sesizat, deja în romanul Idiotul
(1868), ce înseamnă un „stat de drept” nedus până la întrebarea
„cât de drept” este acel stat. Pe bună dreptate, revista „Der
Spiegel” a pus nu demult întrebarea crucială : cât de drept este
„statul de drept” care a fost îmbrățișat? Cât de democratice sunt
democrațiile existente?
În privița suveranității, discuția începe, juridic, odată cu Pacea
Westfalică (1648), care a proclamat „principiul suveranității
statelor”. Prin suveranitate s-au înțeles drepturi teritoriale și
neamestecul în treburile interne. Principiul s-a bucurat de largă
adeziune și enorm prestigiu. Kant i-a și dat consacrare, vorbind de
„pacea eternă”.
Se poate spune și azi că acestui principiu îi aparține viitorul.
Înșiși devotați lui Metternich și Bismarck (cum este Henry
Kissinger, World Order, Penguin, New York, 2014), reafirmă acest
principiu. Nu se întrevede altceva, „în acest moment al istoriei,
decât un sistem westphalian informat de realități
contemporane”.
Reafirmarea suveranității a devenit necesară ca urmare a
tensiunilor din relațiile internaționale. Nu mă refer numai la ceea
ce a stârnit scandalul deja în anii șaizeci – doctrina
„suveranității limitate” a lui Brejnev, folosită pentru intervenția
în Cehoslovacia din 1968. Mă refer și la noua situație
internațională, cu emergența Chinei ca supraputere, cu
militantismul islamic, cu afirmarea țărilor de la Pacific și din
Africa și America Latină. Prin forța realității, nu se pot ocoli
nici tensiunile în care Comisia Europeană a intrat cu Polonia,
Ungaria, Cehia și alți membri – tensiuni ce pretind astăzi, cum
spunea cancelarul german, o cu totul altă soluție decât impunerea
unei optici de la Bruxelles.
Reafirmarea suveranității naționale a devenit necesară și
datorită faptului că multe nu se pot asigura fără ea. Chiar în
condițiile integrării europene, unele domenii – bugetul, educația,
sănătatea etc. – rămân în competența națională, după cum asistența
socială, democratizarea, dezvoltarea unei țări nu se pot atinge
fără suveranitate națională.
„Independența națională” este clamată rar astăzi, căci a fost
compromisă de dictaturi. Ea a rămas, însă, o valoare importantă,
dar a trebuit să fie asociată cu alte valori. Înțelegerile
americano-ruso-chineze de după anii optzeci au legat „independența
națională” de excluderea de politici care periclitează conviețuirea
pașnică, înăuntrul unei țări și între țări. Aceste înțelegeri au și
autorizat Consiliul de Securitate al ONU să dispună, la nevoie,
oprirea celor care o periclitau.
Unele țări, România în mod sigur, au înscris în Constituție (1992)
prevederea că, în caz de conflict al reglementărilor naționale cu
cele internaționale, ultimele au prioritate. Fapt este că, atunci
când intri într-o uniune, semnezi anumite obligații. Numai că
tratatele de integrare europeană pretind statelor care aderă să
cadă de acord asupra a ceea ce condiționează integrarea, fără ca
prin aceasta să se anuleze suveranitatea națională.
Deocamdată, „suveranismul” este mai mult un apel. El nu și-a
elaborat detaliat soluțiile. Firește, nu de o altă ideologie este
nevoie, ci de soluții într-o concepție cu bune cunoștințe
economice, sociologice și juridice, plecând de la valoarea
suveranitate națională. Aceasta rămâne, matur privind, de neatins.
Dacă, totuși, cineva o atinge, atunci nu dreptul dirijează în
societate, ci forța. Ceea ce antrenează, cum se vede ușor,
subminarea democrației și tensiuni.
„Globaliștii” vor ca țările să asculte de un centru de decizie. Ei
nu se întreabă, însă, ce calitate au analizele, cui servesc și ce
rezultă de aici. Vederile lor au și dus la scăderea calității
deciziilor, a valorii decidenților și la ascensiunea
nepregătiților. Emergența de regimuri mediocratice sau de-a dreptul
prostocratice din zilele noastre li se datorează.
Aceasta deoarece, prin „globalism”, cadrul selecției valorilor a
fost malformat. România de azi este un exemplu. Decidenții ei
actuali nu se evidențiază prin profesionalism și valoare civică și
culturală. Grăitor și stupefiant este exemplul – relatat de un
europarlamentar – că înșiși reprezentanții guvernului României au
pledat în 2021 pentru a se păstra „obligativitatea” MCV-ului,
sacrificând dezinvolt, în numele „globalismului”, ceea ce ei
trebuiau să reprezinte.
Adepții suveranității naționale pledează pentru decizii în
interesul cetățenilor – de pildă, al minerilor polonezi, de regulă
al agricultorilor francezi sau întreprinzătorilor germani, sau, cel
mai recent, al italienilor. Oricum, un argument „istoric” s-a
prăbușit. S-a infirmat prejudecata potrivit căreia, în lipsa
centrului decizional, statele naționale ar intra oarecum automat în
conflict. Scrierea mai precisă, recentă a istoriei ne arată că
mișcările naționale din Europa clasică au fost contra dominației,
nu contra altor națiuni, și mai degrabă civic-democratice.
În opinia mea, în Uniunea Europeană este nevoie acum de
reorganizare pe principiul suveranității, conform tratatelor
încheiate de fondatori. Nu ca frondă, ci ca o chestiune de drept,
fără de care nu există funcționare cu succes. Înțeles
civico-democratic, statul național, ca responsabil de calitatea
vieții cetățenilor săi, nu a intrat în muzeu.
Nu se va putea ieși însă din crizele zilelor noastre fără antidot
la mediocritatea decidenților. Ea se plătește deja din greu. Azi
democrația este de apărat și contra acestei maladii.
<a href=”http://www.andreimarga.eu”>Andrei Marga</a
ANDREI MARGA /http://cotidianul.ro/
