S-au împlinit și 55 de ani de la intrarea rușilor în Praga. Nu-mi amintesc de știrile din acea dimineață. Țin minte însă că spre amiază, cum veneam dinspre podul peste vale, l-am deslușit pe Ceaușescu strigînd. Nu l-am mai auzit niciodată cu o asemenea voce. Lîngă noi, o altă familie Nistoresc își construia o casă nouă. Pe zidurile neterminate oamenii stăteau încremeniți și ascultau un radio cu baterii. Vocea răcnită a lui Ceaușescu avea ceva tremurat, speriat. Suna a strigăt de frică. „Au intrat rușii în Cehoslovacia“, mi-a spus cineva de pe schele.

Mi s-au tăiat genunchii. Aveam 20 de ani și mă așteptam să fiu încorporat. Nu mai puteam spera la nici o amînare. În mai puțin de o oră, ne așteptam la război. Acum, chiar este. La cîteva săptămîni, am și primit ordinul de încorporare. Acum, mă gîndesc la Andrei. Face 18 ani. Spre sfîrșitul lui septembrie 1968, încărcam cu cîrca obuze de 60 de kilograme. Le luam dintr-o magazie ascunsă în pădure și le urcam în vagoane de marfă. Ne ziceam în gînd:
– Gata, ne-am ars, vine războiul. Trebuie să luptăm cu rușii!
Și eram gata, neinstruiți, prost dotați, cu armament de altădată. Dar cu încredere. Parcă traversam un ceas astral al României. Toți aveam o încredere pe care n-o mai avuseserăm niciodată. Cu atît mai puțină acum. Eram convins că voi ajunge să trec de admiterea la facultate și că voi termina filologia și voi scrie. Acum constat că am făcut exact ce mi-am dorit, dar încă nu sunt convins dacă a avut un rost, mai ales pentru viața celorlalți.

Care este diferența între România anului 1968 și cea de astăzi? Nu sunt un nostalgic. Au trecut 55 de ani și merită să încerc o comparație. Comunismul a fost o aberație. Național-socialismul lui Ceaușescu, o încercare de a-l adapta la nevoile României. Sunt două epoci diferite și nu prea se pot compara mere cu pere. Dar este vorba de aceeași țară și de același popor. Perspectivele sunt diferite. Și s-au tot schimbat. În 1990, condamnam comunismul mai abitir decât o fac acum anticomuniștii de profesie, inclusiv cei stipendiați pe bani grei.

Au trecut 55 de ani și, uneori, cîntăresc și tac. Continui să am aceeași poziție față de ideologie, față de abuz, față de lipsa de libertate. Dar mărul nu era în întregime stricat. Pe alocuri era mai bun decît para de azi. Școala de atunci, liceele și universitățile erau cuprinse de o atmosferă de competiție. Studenții de atunci nu făceau figurația de acum. Nu se simțea și nu băltea o stare de abandon. Din cauza unei mode stupide și întreținută mediatic, cei deștepți și cei cu bani vorbesc numai despre studii în străinătate. Adică de plecare.

Profesorii de atunci aveau frumusețea unor statui. Cei de azi, a unor resemnați sau a unor șpăgari. Cultul marilor profesori s-a stins și el. Cele mai multe socluri din universități sunt goale.
Emigrația nu era la modă. Cea economică, cu atît mai puțin. Încă nu începuse comerțul cu sași și cu evrei. Abia mai tîrziu, foamea de bani a regimului comunist a dus la acest comerț mizerabil. Azi, dăm pe gratis de mii de ori mai mulți oameni. Și materie cenușie, și forță de muncă, și potențial biologic!
În România acelor ani nu se tatua nici Dracu! Numai pușcăriașii și dilimanii.
În materie de libertate, sufla un aer de dezgheț. Începea recuperarea unor intelectuali români „îngropați” de proletcultism la comandă sovietică. Se traduceau la greu cărți de valoare, se difuzau filme străine, renăștea arta modernă. Azi avem parte de o adevărată inundație de produse subculturale. Statul comunist avea un complex cultural. Se temea de artiști și de scriitori. Și îi plătea onorîndu-i chiar și pentru tăcere. Cel de azi îi disprețuiește și îi împinge în sărăcie. Adoră numai festivalurile și piețele negre din culisele acestora.

România a devenit o țară festivalieră cu accente de sărăcie cronică și de dependență. A devenit prima țară democratică în care statul disprețuiește cultura și trimite aculturali și imbecili să o administreze.
Nu puteam zice nimic doar de Partidul Comunist Român și de Securitate. Securitatea plutea în aer în toate discuțiile private. În societate nu conta atît de mult precum în anii 1980-1989. Abuzurile băieților erau necunoscute și încă departe. Dacă ar fi să facem o comparație cu zilele noastre, numărul celor urmăriți sau înregistrați era cu siguranță mult mai mic decît astăzi. Se poate vedea și pe baza cantității de mandate emise de judecători și după procesele verbale de ascultare.

Mă tem că numărul „băieților” este astăzi este cu mult mai mare decît atunci. Și ne costă mult mai mult. Noua Securitate cu ifose de servicii secrete în stat democratic începe să piardă comparația la mai multe criterii, inclusiv la profesionalism, afaceri și patriotism. Foștii securiști erau naționaliști și patrioți. Actualii sunt internaționaliști și execută comenzi externe. Comunică perfect în engleză și își fac mendrele în limba română. Și în afara și înlăuntrul granițelor.
Despre Nicolae Ceaușescu, în acele zile, n-ar fi îndrăznit nimeni să zică de rău. Era chiar speranța și mîndria românilor. Avea sprijinul majorității. După decenii de întuneric, România arăta o față. O față nouă. Conta măcar prin poziția sa. Întreaga lume se uita la noi. Eram într-un bloc comunist, dar arătam altfel decît ceilalți. Acum suntem într-un bloc capitalist și democratic. Nu se prea uită nimeni la noi. Arătăm ca o oaie bleagă. Ba, începe să adie sentimentul că ne folosesc și ne iau de proști.

Magazinele nu gemeau de mărfuri din vest, dar se găseau de toate. Oamenii strîngeau ceva bani. Acum, mallurile sunt pline, dar cei mai mulți n-au cu ce plăti.
Atunci, te obliga (chiar te condamna) să ai un loc de muncă. Acum ești liber să alegi, deși nu prea găsești de lucru și mai toate sunt plătite prost. Mulți sunt tentați să stea sau să plece.
Libertatea presei nu exista. Nu conta decît politica partidului. Abia apucai să strecori o ironie, o poveste, o glumă, o strîmbă, o critică. Acum libertatea presei este totală, nemărginită, haotică. Îngroapă orice subiect, orice idee, orice încercare de a schimba lucrurile în bine. Cine se ridică pentru o cauză a tuturor este împins în troaca de lături.
Marea noutate a zilelor noastre este presa liberă ca agent de confuzie și manipulare.
Cei care au prins acei ani pot să compare și singuri. Lipsuri, avantaje, bucurii și privațiuni existau și atunci și acum.
Un lucru desparte sigur România lui 1968 de cea a anului 2023. Pe cît era de ancorată în blocul țărilor comuniste, atunci domina încrederea și adia o speranță. Acum, mult mai puțină și una și alta!
CORNEL NISTORESCU