Am lucrat pentru scurt timp în echipă cu o persoană încadrată de obicei la categoria „cu nevoi speciale” sau „cu dizabilități” sau „cu cerințe speciale” – denumirile evoluează, încercând să țină pasul cu noile concepte și perspective, dar mai ales cu limbajul „corect politic”.
La un moment dat am făcut niște exerciții de empatie (simulări ale situației în care se află o persoană care nu vede sau care are niște limitări motorii), dar rezultatele au fost strict legate de propria persoană – le-am făcut pe scurtă durată, în intimitatea propriei case. Am învățat multe despre percepția mea, despre reacții și controlul lor, dar nu am avut ocazia de a interacționa cu alții.
Cu colega mea, timp de câteva luni, am avut o experiență diferită – am observat cumva din exterior comportamentele și reacțiile ei, dar și pe cele pe care le provoca celor cu care interacționa în mod curent sau ocazional.
Două lucruri m-au frapat și mă deranjează încă:
Limbajul folosit, de multe ori discriminatoriu, chiar și în mod neconștientizat
Există un limbaj discriminatoriu și un limbaj incluziv – ceea ce înseamnă că modul în care vorbim arată modul în care gândim, respectiv fie:
- Gândim pornind de la criterii discriminatorii – încadrarea automată (chiar dacă este neintenționată și neconștientizată) în categorii, clase și grupuri a persoanelor din jurul nostru, gândire stereoripică, binară (de tipul alb/negru, normal/anormal), cam ca atunci când spunem că există persoane fără nevoi speciale (implicit normale, majoritare) și persoane cu nevoi speciale (minoritare, că mă oripilează ideea de normalitate versus lipsă de normalitate – nici vreau să scriu cuvântul care începe cu anor…).
- Gândim pe bază de incluziune, nu de excluziune a cuiva, pe baza unor caracteristici considerate diferite, prin comparație cu un „standard”. Așadar, vedem mereu partea plină a paharului (ceea ce ne face să fim asemănători, ceea ce ne apropie), fără să acordăm importanță extrem de mare diferențelor dintre noi. Limbajul inclusiv este cel care utilizează termeni ce nu creează discriminări, diferenţieri, categorisiri în funcție de gen, rasă, nevoi fizice sau psihice sau alte atribute caracteristice unei ființe umane. Astfel, una este să spunem că suntem cu toții oameni unici și că fiecare ființă este diferită în felul ei, spre deosebire de accentuarea unor aspecte care există sau nu la unii dintre noi.
Reacția unora în fața „nevoilor speciale”
Unii întorc capul, pentru a nu vedea și a nu fi puși în situația de a simți ceva sau de a schimba cumva ceea ce gândesc – ceea ce nu văd, nu există, nu-i așa?
Alții devin agresivi – nu mai avem noi, oamenii normali, toate drepturile din lume, că vin unii (imigranți, străini, oameni cu imperfecțiuni fizice sau psihice, cu orientare sexuală diferită, de altă religie etc.) să ne ia locurile de muncă și să ne respire aerul nostru, moștenit de la strămoși!
Câțiva se uită cu milă și sar instantaneu să ajute, să dea sfaturi, să apere sau să compătimească persoana diferită cu care se întâlnesc, doar că uneori ajutorul nesolicitat este mai greu de suportat ca un comportament neprietenos.
Din perspectiva mea, un comportament nediferențiat ar fi soluția optimă. Adică, ești o persoană colerică, poartă-te la fel cu toată lumea (nu e sănătos sau politicos, dar măcar fii consecventă!). Sau ești o persoană atentă la nevoile celorlalți, atunci desigur te gândești la nevoile tuturor, unele mai vizibile, altele mai greu de observat, dar egalitatea de șanse este un principiu valoros în orice situație (după ce reușim să ne conștientizăm mare parte din prejudecăți și să le ținem cumva în frâu).
Da, este o provocare majoră să ne schimbăm modul de a gândi și să renunțăm la teamă, fobii, idei fixe, stereotipuri. Ar fi o eliberare! Ar fi o deschidere spre ceilalți! Ar fi bine!
Doar că, așa cum citeam pe FB despre „bule”, pe moment am rămâne în bula noastră, pentru că majoritatea, conform legii de distribuție „normală” , se află încă pe culmile xenofobiei, misoginismului, discriminărilor de tot felul.
Dar chiar e bună acceptarea ideii de diversitate!
Chiar dacă omenirea a trecut prin multe faze de dezvoltare, pare că unele etape considerate trecute, revin ciclic în viața noastră, fără a le putea depăși integral. Mai avem de lucru!
„Mă îndoiesc de adevărul tuturor credințelor mele. De îndoiala mea însă nu m-aș putea îndoi. Iar întrucât mă îndoiesc, cuget, nici aceasta n-aș putea-o nega. Și de vreme ce cuget sau gândesc însemnează că exist ca ființă cugetătoare sau gânditoare. Pot să mă îndoiesc de existența tuturor lucrurilor din natură. Pot să mă îndoiesc de existența propriului meu corp: de unde știu că nu este o simplă închipuire? Cât timp însă am această neîncredere, gândesc, și ca atare exist ca o ființă gânditoare, independentă de corpul material.” (René Descartes, 1596-1650)