Președintele României, Klaus Werner Johannis, și ministrul român de externe, Bogdan Aurescu, au oferit publicului informația potrivit căreia, în convorbiri recente cu omologii lor ucraineni, le-au cerut acestora să înceteze a mai face distincția între „români” și „moldoveni” ca și când ar fi două naționalități diferite.

Partea ucraineană nu a confirmat primirea cererii, ceea ce i-a făcut pe unii observatori să creadă că o discuție serioasă pe tema respectivă, între reprezentanții celor două state aliate în războiul împotriva Rusiei, în realitate nu a avut loc, anunțurile Președinției române și a MAE român fiind destinate doar consumului intern. Cel mult, conform unor trucuri diplomatice cunoscute, românii i-ar fi informat pe interlocutorii ucraineni că, pentru calmarea opiniei publice, vor afirma public că ar fi cerut ceea ce oficial nu ceruseră.

Că o fi una că o fi alta, comunicatele amintitelor instituții ale statului român au oferit prilejul unor medii românești, chipurile obiective, a căror identitate și obediențe reale rămân încă de lămurit, pentru a lansa un atac împotriva acestora (oare autentic sau de conivență cu guvernul, pentru a oferi un alibi inacțiunii?), acuzându-le de presiuni inadmisibile făcute asupra cetățenilor ucraineni de origine „moldovenească” pentru a se „converti la românism”.

„MOLDOVENII NU SE LASĂ CONVERTIȚI ÎN ROMÂNI”!?

Unii vor spune că nu avem de ce da atenție unui articol obscur al unui autor obscur publicat de o agenție de știri cu o audiență limitată. Viața ne-a învățat, însă, că tot ceea ce la apariție nu are mai mult decât semnificația unui excentricități ori a unui balon de încercare, poate deveni, odată ce i se permite să se dezvolte liber și să se insinueze în conștiința masei, o forță materială care chiar dacă nu îți dărâmă casa, îți sparge ferestrele făcând locuirea imposibilă.

În anii 1990, când am sesizat diferența între discursul neo-marxist din universitățile americane și cel conservator al suprastructurii politice de la Washington, i-am avertizat pe interlocutorii mei că acumularea mai multor promoții de absolvenți ai ziselor universități pe piața muncii va face imposibil ca, de la un anumit moment încolo, recrutarea celor care introduc informații în calculatoarele decidenților politici să nu aibă loc din chiar masa intelectualității convertite prin îndoctrinare academică la globalismului revoluționar de inspirație bolșevică. Mulți dintre aceia care au primit atunci cu mirare, neîncredere sau zâmbet avertismentul meu, astăzi mă întreabă și se întreabă cum s-a ajuns ca antiamericanismul cultural, care, în dorința de a reseta ordinea lumii, omoară azi „visul american”, împingând mândra putere americană de altădată în genunile istoriei, să cuprindă ca un cancer aproape întregul organism politic al SUA? Iată cum!

Din știința mea, până în prezent, teza sovietică potrivit căreia moldovenii reprezintă o națiune distinctă care, prin acțiunea imperialistă a unioniștilor valahi din secolul al XIX-lea și trădarea moldoveanului Alexandru Ioan Cuza cu prietenii săi politici, au ajuns sub „dominație românească”, nu a cunoscut nici o susținere în România. Că a le spune „moldovenilor” că sunt români (românii de răsărit) ar constitui un act de siluire a conștiinței lor și o negare a libertății lor de a alege, nu știu să fi spus nici un purtător de opinie, om politic sau om de știință român din România. Nu s-a întâmplat, cel puțin nu în mod ritos, nici măcar pe vremea în care România se găsea sub ocupație sovietică, la finele celui de Al Doilea Război Mondial, și în orice caz nu după retragerea armatei sovietice în 1958.

Iată, însă, că o agenție de știri (HotNews), despre care surse, de regulă, bine informate afirmă că ar avea legături vinovate cu cercuri oculte (în parte instituționalizate) de interese, publică, un text al cărui autor, dl Gabriel Bejan, spune următoarele: „Modul în care, în general, este abordată în România problema „comunității românești din Ucraina” (a se observa că referirea la comunitatea românească din Ucraina este pusă în ghilimele spre a se sugera falsul susținerii că o asemenea comunitate ar exista – n.n.) suferă de o boală grea și anume de un naționalism bătrâncios, de anii 90, cu urme de iredentism, ce nu are nicio legătură cu abordarea modernă, europeană, în privința minorităților naționale.”

Pentru a combate boala, autorul a introdus în articolul său: „spusele liderilor comunităților moldovenești din Ucraina (regiunea Odesa) despre identitatea lor și despre încercarea autorităților române de a-i „converti” în români” (observăm că referirea la comunitățile moldovenești din Ucraina nu mai este pusă în ghilimele, sugerând că abia acestea sunt reale – n.n.); „spusele reglementărilor Consiliului Europei (Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale) despre dreptul minorităților la autoidentificare și, în cazul special al Ucrainei, despre presiunile făcute de România asupra acestor comunități de moldoveni să-și schimbe identitatea în români, lucru cu care, evident, organismul specializat al Consiliului Europei nu e de acord.” (așadar, România a fost deja judecată și condamnată la Consiliul Europei pentru politica sa externă „etno-naționalistă”); spusele a „doi istorici cunoscuți și avizați pe spațiul ex-sovietic, Armand Goșu și Dorin Dobricu” care au răspuns la întrebarea „Ce sunt acești oameni, români sau moldoveni?”.

Prin urmare, dacă avem o condamnare internațională bazată pe „abordarea modernă, europeană” în materie, avem și o susținere „științifică” românească. Cu mențiunea că cei doi istorici consultați (care pentru a da o vizibilitate cât mai mare articolului la fundamentarea „științifică” a căruia au contribuit, l-au preluat pe pagina lor de fb) au printre realizările de natură a-i recomanda calitatea de membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, coordonată de profesorul Vladimir Tismăneanu (de la University of Maryland, College Park, USA) ca și pe aceea de coautor al Raportului Final redactat de aceasta („Raportul Tismăneanu”). Dacă dl Dobrincu este doctor în istorie, Magna cum laude, al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu teza „Rezistenţa armată anticomunistă din România” și cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, dl Armand Goșu este doctor în istoria Rusiei (cu specială privire la istoria politicii externe a Imperiului țarist) al Universității din Moscova, dar și fost redactor șef al Revistei 22 a Grupului pentru Dialog Social, fost membru al Consiliului de administrație al Fundației Soros din România, precum și fost sau actual membru a nenumărate alte comitete și comiții. (În a doua parte a anilor 1990, pe când era doctorand la Moscova, în timpul „luminoasei președinții” a lui Boris Elțîn, dl Goșu critica politica externă românească pentru prea multă occidentalo-filie, pentru ca azi, exprimând poziția soroșistă, să fie un anti-putinist intransigent, mereu, însă, acreditat de cineva ca expert de prin rang. Un fel de reîncarnare a Popei Burducea, cel din anii 1945-1956, care era „când cu steaua când cu crucea”.)

În ceea ce îi privește pe liderii „moldovenilor ucraineni” intervievați, cei mai mulți sunt cunoscuți ca adepți ai „moldovenismului” și nostalgici ai sovietismului, aflați la originea sesizării „organismului specializat al Consiliului Europei” cu privire la „teroarea” exercitată asupra lor de guvernul român pentru „a-i converti la românism”. (Guvern care nu știu ce o fi făcut de nu au fost înlăturate din fașă asemenea aberații. Guvernul ucrainean, desigur, le-a confirmat.)

Cei mai mulți dintre aceiași lideri au lăudat sau cel puțin validat ca rezonabilă legea ucraineană a minorităților. Lor li se poate acorda circumstanța atenuantă de a fi trebuit să se exprime trăind în „vibranta democrație ucraineană”. Ceea ce nu este cazul cu românii din România care le-au preluat ca atare declarațiile și le-au răspândit dându-le girul lor, spre „Slava Ucrainii”.

„MOLDOVENISMUL” STALINIST GEOPOLITIC DE ALTĂDATĂ ÎN TRADUCEREA „EXPERȚILOR” ROMÂNI „OBIECTIVI” DE AZI

Ca unul care a participat direct, în cadrul organizațiilor europene, la definirea și adoptarea standardelor europene în materie de drepturi ale minorităților, nu pot fi decât surprins să constat cum pentru niște așa ziși experți români teoria stalinistă a „moldovenismului” este conformă cu „abordarea modernă europeană”, în timp ce combaterea ei este manifestarea celor care sunt „captivi ai vulgatei interpretative organiciste” (apud dr. Dorin Dobrincu).

Sub presiunea unor cereri de clarificare a acestor poziții, dl Dobrincu, în cadrul unei conversații pe Facebook, precizează că „,moldovenismul’, ,românismul’ sau altele asemenea sunt construcții intelectuale, ideologice, politice. Ele nu sunt neutre. Istoria apariției și impunerii lor în spații politice diferite este binecunoscută.”

Prin urmare „moldovenismul” ar fi frate cu „românismul”, ambele fiind „construcții politice”. În lipsă de argumente pentru susținerea legitimității „moldovenismului” se „concede” că acesta este o aberație la fel de ilegitimă ca aceea de a susține existența unei națiuni române (sic!). Ambele ar fi o plăsmuire a închipuirii unor persoane ghidate de interese politice. Așadar, dacă „moldovenismul” este un fals și „românismul” este un fals. Pe această temelie, toleranța față de dreptul fiecăruia de a se înșela, cumulată cu respectul diversității (indubitabil, un standard european), în speță diversitatea felului în care fiecare se înșală, ar impune acceptarea deopotrivă a „moldovenismului” și „românismului” ca erori simetrice, și, pe cale de consecință, a libertății de opțiune a indivizilor pentru a se identifica fie drept moldovean fie drept român, aflat cu restul societății în același tip de raport. La urma urmei, identitatea culturală (națională) este un drept personal și nu poate statul (puterea politică) să impună nimănui propria-i identitate. Iată cum adevărul și minciuna sunt amestecate subtil pentru a scuza minciuna și a decredibiliza adevărul.

Ar fi inechitabil să îndreptăm degetul acuzator numai împotriva istoricului Dobrincu. Domnia sa nu face decât să exprime un punct de vedere împărtășit cu siguranță și de ceilalți contributori la redactarea textului în discuție, domnii Gabriel Bejan și Armand Goșu, precum și de cei care l-au pus în circulație, dar și, mai mult ca sigur, de un întreg curent de gândire antinațional în general (să îl numim globalist) și antiromânesc, în special; curent apărut în urma rătăcirii spontane a unei intelectualități frustrate, sau în laboratoarele unor grupuri oculte de interese supranaționale.

Cuvintele cărora li se atașează sufixul „ism” (comunism, socialism, capitalism, excepționalism, naționalism, suveranism, globalism etc.) desemnează o ideologie, o teorie, o doctrină și altele asemenea, care consacră un sistem de convingeri construit de anumite persoane și care reflectă concepția acestora despre lume, viață, mod de organizare a societății. Când vorbim despre românii de pretutindeni ca națiune culturală (nu ca națiune civică) și le atribuim anumite caracteristici nu ne referim la „românism”, ca ideologie, ci la „românitate”, ca stare de fapt. „Românismul” ar rămâne o simplă teorie forțată asupra formării poporului român, dacă nu ar exista și un popor român ca realitate obiectivă, respectiv dacă efortul de a-l forma, în măsura în care nu a fost vorba doar despre o evoluție organică, ci și despre un proces politic condus, nu ar fi dat rezultate apte de obiectivare, de autonomizare a creației față de creator. Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista românitatea.

Or, românitatea există. Există oare și „moldovenitatea”? Dacă un popor român există (indiferent cum s-a format el), oare există și un popor moldovean? Există o etnie moldovenească și una românească, care, oricât de asemănătoare ar fi, sunt totuși diferite? (Aici avem în vedere comunitatea etno-culturală, iar nu națiunea civică moldovenească organizată statal azi sub numele de Republica Moldova.) Și, continuând pe linia acestor interogații, este justificat să dorim a afla inclusiv cum ar trebui să ne poziționăm față de cei care vor să se declare de etnie „ardelenească”, întrucât se simt mai degrabă ardeleni decât români?

NAȚIUNI ORGANICE ȘI NAȚIUNI GEOPOLITICE

Pentru a răspunde unor întrebări precum cele formulate mai sus, trebuie să răspundem în prealabil alteia și anume: în funcție de care criterii se definește un grup etno-cultural, permițând deosebirea acestuia de altul?

În explicațiile date pe fb, dl Dobrincu spune corect: „Grupurile etno-culturale se pot defini prin origine, trecut, mituri, limbă, religie, sentimentul de apartenență, autodefinire ș.a.m.d. … Așa cum le vedem astăzi, națiunile, nu doar în Europa, dar mai ales aici, sunt rezultatul istoriei și acțiunii elitelor intelectuale și politice. Peste tot s-a încercat – în modernitate, cel mai adesea prin acțiunea statului, prin școală, birocrație și armată, expres prin stagiul militar obligatoriu – transformarea comunităților, mai ales a celor rurale, care aveau imaginar în bună măsură diferit de cele urbane, ritmuri diferite, în comunități de cetățeni.” Nimic de obiectat. Nașterea națiunilor este, printre altele, procesul prin care „supușii” au devenit „cetățeni”, „raporturile de vasalitate” s-au transformat în „democrație” și omul de rând a lăsat în urmă statutul de „obiect al istoriei” pentru a ajunge „subiect al istoriei”.

Fără a putea epuiza tema, care este de o vastitate imensă, adaug doar câteva mențiuni care mi se par esențiale pentru înțelegerea problemei, dar și a mizei ei geopolitice.

Națiunile nu au existat întotdeauna. Ele au apărut pe o anumită treaptă a istoriei (și nu este imposibil să dispară pe o altă treaptă), abia prin secolul XIX, urmând unor alte forme de socializare pre-moderne. Națiunea reprezintă miezul social al armurii politice care este statul-națiune și criteriul legitimității acestuia. După felul în care sau principiul pe baza căruia s-au constituit, se poate distinge între: i. națiunile geopolitice, formate în granițele statelor feudale care le-au premers (granițe așa zis „naturale” întrucât au fost „impuse” de realitățile geografice) și ai căror locuitori s-au transformat în cetățeni dotați obligatoriu cu identitatea culturală adoptată de acele state, odată devenite naționale (exemplul clasic este cel al națiunii franceze); ii. națiunile organice, formate în lipsa și înaintea apariției unui stat organizat pe baze naționale, ca niște comunități etno-culturale, respectiv ca grupuri de indivizi legați între ei prin anumite trăsături spirituale (printre ele cea mai importantă fiind și rămânând limba, nu numai ca mijloc de comunicare, ci și ca mod de gândire), și care, cu metode pașnice sau violente, au revendicat și obținut autodeterminarea ca state-națiune (exemplul clasic este cel al națiunii germane).

Istoria formării națiunii și statului național român poate fi privită ca asociind cele două formule: i. unirea Principatelor danubiene (Moldova și Țara Românească), sub deviza geopolitică „Unirea face puterea”, în 1859, a dus la constituirea unei națiuni geopolitice (proces facilitat de întâlnirea între nevoia, respectiv aspirația locuitorilor la securitate geo-strategică și baza culturală comună compusă, în primul rând, din limbă și religie); ii. Marea Unire din 1918, rezultată din autodeterminarea pe principiul naționalității, a asigurat românilor un stat pe teritoriul locuit de ei în majoritate, identitatea teritoriului fiind dată de identitatea culturală a locuitorilor (proces facilitat de nevoia marilor actori europeni și globali ai momentului de a construi o ordine regională în care România să poată contribui eficient la asigurarea păcii prin garantarea echilibrelor de putere).

Denunțând „vulgata interpretării organiciste”, dl dr. Dobrincu, desigur în același cuget și simțire cu toți cei implicați în spălarea cadavrului „moldovenist”, declară: „în ceea ce mă privește, nu pledez pentru nicio formă de etnonaționalism, oricare ar fi acela”. Se subînțelege, fie el etnonaționalism românesc fie el moldovenesc.

Am impresia că folosirea termenului „etno-naționalism” în acest context este greșită. În accepțiunea mea (și nu numai) „etno-naționalismul”, spre deosebire de naționalismul economic sau cel geo-strategic, reprezintă acea formă a naționalismului care postulează superioritatea unei etnii față de alte etnii, a unei comunități etno-culturale, organizate politic sau nu, asupra altor comunități etno-culturale. Aceasta duce la exclusivism cultural, cu care nu cred că cineva animat de idealuri umaniste și partizan al ordinii democrate poate fi de acord. În nici un caz eu.

Apare însă că, mai degrabă, în scurta profesiune de credință citată, autorul vrea să afirme că nu este de acord cu teoria care susține existența națiunilor culturale / organice, cu definirea statelor-națiune ca fiind organizarea politică a unei realități etno-culturale, apariția tuturor în epoca modernă fiind mai mult sau mai puțin animată de interese geo-strategice, iar nu de o evoluție organică. Identitatea culturală ar fi, pe cale de consecință, exclusiv o plămădire artificială băgată în capul maselor de către elitele care au scornit-o, pentru a manipula poporul transformându-l în susținător al agendelor lor geopolitice. Dacă este așa, să îi lăsăm măcar pe oameni ca „în mod democratic” să își aleagă visul, mitul, himera în care să trăiască.

Desigur că putem lăsa pe fiecare să trăiască în lumea percepțiilor lui despre sine atât timp cât aceasta rămâne o afacere privată fără legătură cu interesul public și ordinea publică. Când, însă, interesul public este atins, iar asta se întâmplă atunci când identitatea culturală (naționalitatea) devine rațiunea pentru împărțirea puterii între stat, ca gestionar al națiunii civice, și diversele comunități culturale care structurează ansamblul comunității cetățenești, lucrurile se schimbă și imaginația individuală trebuie să cunoască limite impuse de relația dintre putere și adevăr, dintre rațiunea de stat a solidarității inter-culturale și capriciile identitare dezintegratoare.

(Va urma)

prof. dr. Adrian Severin / http://cotidianul.ro/