Președintele României, Klaus Werner Johannis, și ministrul român de externe, Bogdan Aurescu, au oferit publicului informația potrivit căreia, în convorbiri recente cu omologii lor ucraineni, le-au cerut acestora să înceteze a mai face distincția între „români” și „moldoveni” ca și când ar fi două naționalități diferite. Partea ucraineană nu a confirmat primirea cererii, ceea ce i-a făcut pe unii observatori să creadă că o discuție serioasă pe tema respectivă, între reprezentanții celor două state aliate în războiul împotriva Rusiei, în realitate nu a avut loc, anunțurile Președinției române și a MAE român fiind destinate doar consumului intern. Cel mult, conform unor trucuri diplomatice cunoscute, românii i-ar fi informat pe interlocutorii ucraineni că, pentru calmarea opiniei publice, vor afirma public că ar fi cerut ceea ce oficial nu ceruseră.

Că o fi una că o fi alta, comunicatele amintitelor instituții ale statului român au oferit prilejul unor medii românești, chipurile obiective, a căror identitate și obediențe reale rămân încă de lămurit, pentru a lansa un atac împotriva acestora (oare autentic sau de conivență cu guvernul, pentru a oferi un alibi inacțiunii?), acuzându-le de presiuni inadmisibile făcute asupra cetățenilor ucraineni de origine „moldovenească” pentru a se „converti la românism”.

NAȚIUNI POZITIVE ȘI NAȚIUNI SUBVERSIVE

Admițând că toate națiunile și statele lor sunt rezultatul unor proiecte politice circumscrise de un mit fondator, iar nu creații naturale (organice) ale istoriei, trebuie observat că națiunile născute în Europa în secolul XIX s-au constituit sub semnul unor idealuri pozitive.

Este vorba de nevoia promovării aspirațiilor legitime ale unor comunități care, în absența unui stat propriu, întins pe un teritoriu apt a-i asigura, prin resursele productive și cele de apărare, viabilitatea, erau amenințate cu opresiunea și subdezvoltarea, mergând până la ieșirea din istorie. Atunci când asemenea comunități, inițial entități în sine, s-au transformat în entități conștiente de sine (asumându-și o anumită identitate, fie ea și inventată de elitele lor) ca să ajungă a fi entități pentru sine, ele fie că s-au unit pe o platformă culturală comună minimală, fie s-au rupt din conglomeratele imperiale multinaționale în care fuseseră prinse în trecut de expansiunea unor puteri hegemonice. În toate cazurile, obiectivul a fost edificarea unei puteri care să poată fi pusă în slujba idealurilor unei comunități umane. Cât timp statul-națiune s-a menținut pe o asemenea linie el a rezistat nu în primul rând prin forța represivă a suprastructurii sale instituționale, cât prin asentimentul cetățenilor, prin convingerea lor, justificată sau nu, că aceea este sursa securității și asigurarea progresului lor, în concursul cu alte națiuni.

Așa a apărut națiunea română, aducându-i împreună pe românii moldoveni (românii de est), pe cei valahi și olteni (românii de sud), pe cei ardeleni și bănățeni (românii de vest), pe cei maramureșeni (românii de nord). Pornit în secolul al XIX-lea, procesul unificării tuturor românilor în fruntariile unui stat în care ei reprezentau majoritatea populației s-a încheiat la începutul secolului al XX-lea, mai exact în 1918/1920, prin formarea României Mari. După aceea, statul calat pe majoritatea culturală a devenit treptat stat civic, operându-se distincția între națiunea culturală română și națiunea civică română.

Așa zisa națiune moldovenească nu s-a născut, însă, în Moldova. Un stat modern bazat pe principiul unei identități culturale moldovenești, distincte de identitatea românească, nu a apărut niciodată înainte de 1859 și nici înainte de 1918. Basarabia a fost o gubernie țaristă rezultată din ocupația unei părți a voivodatului Moldovei, într-o vreme în care modernitatea nu ajunsese încă pe aceste locuri. Pe când națiunea română se forma după rețeta înainte descrisă, națiunea „moldovenească” nu a fost nici produs organic nici obiectul unui proiect politic conceput la Chișinău, Tiraspol, Cetatea Albă sau Hotin, ci un produs imaginar bricolat la Moscova ca element al unei agende geopolitice imperiale post-țariste, și nu de persoane din elita societății moldovenești, ci de liderii bolșevici ai URSS. Scopul proiectului nu a fost securitatea și bunăstarea unei comunități zise moldovenești a cărei suprastructură politică trebuia realizată, ci distrugerea altei națiuni, cea română, subminarea și dezmembrarea acesteia. Putem vorbi deci despre o națiune cu scopuri subversive, respectiv despre autodeterminarea unei pseudo națiuni care, prin contrast cu celelalte comunități românofone, până atunci nu își afirmase identitatea culturală și care avea în vedere nu propășirea sa, ci refacerea imperiului țarist sub steagul roșu al georgianului Stalin.

Pentru ca acest proiect să reziste, mai ales în condițiile în care unitatea confesională făcea și mai dificilă denaționalizarea moldovenistă, s-a trecut la spălarea pe creier a românilor moldoveni, cărora li s-a spus nu numai că nu sunt români, ci chiar că românii sunt dușmanii ereditari ai moldovenilor. Pentru ca teza moldovenistă să fie mai convingătoare s-a susținut că limba moldovenească este diferită de română și s-a decretat scrierea ei cu grafie chirilică.

Dr. Dobrincu mai spune: „aș observa că trecem prea ușor peste faptul că imaginarul public, cu atât mai mult în societățile supuse ingineriilor sociale, este dominat de idei primite de-a gata.” Iată un mare adevăr. Ceea ce cripto și neo-moldoveniștii români nu observă, însă, este că acest adevăr, rostit chiar de unii dintre ai lor, se aplică tocmai imaginarului public făurit prin idei primite de-a gata de românii supuși ingineriilor sociale staliniste, iar nu românilor care își recunosc și apără identitatea culturală dobândită de-a lungul timpului.

Dacă cineva se poate plânge de presiuni statale pentru a se converti la o altă identitate națională decât cea căreia în mod natural îi aparține (nici un proiect politic nu ar fi fost viabil dacă mitul fondator nu ar fi valorificat unitatea de limbă și tradiția organizării familiale, impusă de o geografie coerentă, din care s-au degajat apoi atât credințele religioase cât și ideologiile românești), aceștia sunt românii din Ucraina împinși a se converti la moldovenism, iar nu „moldo-românii”, cum îi mai numesc fals concesiv cripto-moldoveniștii din România, supuși terorii de stat pentru a se lepăda de „românism” și a rămâne „moldoveni puri și simpli”. Mă întreb, din nou, cum a fost posibil ca instanțele europene să fi fost mințite cu privire la această realitate și cum de nu a reușit guvernul român să restabilească adevărul?

ETNII ȘI ETNONIMII; MINORITĂȚILE ȘI PUTEREA MAJORITĂȚII

„Este de domeniul evidenței că la vest și est de Prut se vorbește o limbă care este înțeleasă de toți, dincolo de particularisme. Noi – inclusiv eu – o numim română, alții din est o numesc moldovenească. Explicațiile sunt de natură istorică (până la mijlocul secolului XIX, în Principatul Moldovei s-a folosit denumirea de limbă moldovenească în paralel cu cea cea de limbă română) și politico-ideologică.Dacă unii care vorbesc această limbă vor să se autoidentifice ca români e foarte bine, dacă alții vor să se autoidentifice ca moldoveni, cum e cazul multor moldo-români (să le spunem așa) din Ucraina sau din Republica Moldova, e treaba și dreptul lor. Nu trebuie să decidă asta nici birocrații de la București, nici alții din altă parte.” – spune dl Dobrincu, în numele neo sau cripto moldoveniștilor, trecând subtil mortul de pe Edgar Quinet, pe Academiei (cum era poanta unui vechi banc despre șiretenia milițienilor agramați).

Problema nu este cum își spune fiecare (aceeași etnie poate avea mai multe nume, iar alegerea celui folosit nu schimbă fondul etno-cultural), ci care este etnia astfel numită și care este statutul juridic dobândibil în funcție de felul în care se numește. Când nume diferite desemnează naționalități diferite, este una. Când nume diferite desemnează aceeași naționalitate, este alta. Iar asta aduce în discuție politica, respectiv distribuția puterii.

Aici nu este vorba despre etno-naționalism. A fi împotriva etno-naționalismului, orice se înțelege prin el, nu este același lucru cu desființarea națiunii sau cu relativizarea până la anulare a ideii de naționalitate și a identității naționale.

În acest sens este legitim să ne întrebăm, folosind toate criteriile de diferențiere pe care dezbaterea științifică le-a selectat, dacă „românii” și „moldovenii” sunt două etnii / naționalități diferite sau două nume date aceleiași identități etno-culturale? Da sau nu? După cum ne putem întreba dacă „românii” și „ardelenii” sunt două naționalități diferite?

Fiecare are dreptul să se numească așa cum vrea și să își asume naționalitatea pe care o vrea. Atunci când pornind de la o asemenea libertate de asumare pretinde, însă, să intre în raporturi juridice cu puterea politică (statul), alegerea nu poate viza și o identitate etno-culturală inexistentă. Cu atât mai puțin poate fi acceptată o asemenea libertate de opțiune atunci când este vorba despre etnii create în laboratoarele unei puteri politice străine pentru promovarea agendei geopolitice a acesteia îndreptate împotriva unor națiuni culturale care și-au dobândit statalitatea.

E important să respectăm alegerile oamenilor, dar nu și atunci când alegerea are loc în afara realității, de oameni pe care propaganda i-a rătăcit. Aici este problema. Și întrucât problema trebuie să primească o soluție precisă, întrebările care impun răspunsuri cu „da” sau „nu” își au rostul. Nimeni nu poate opta simultan pentru două identități etnice zicând că este puțin „român” și puțin „moldovean”, tot așa cum o fată nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă.

Desigur, nu cu omul de rând care a ieșit dintr-o anumită istorie cu convingerea că el este, să zicem, moldovean sau ardelean, dar nu român, trebuie luptat. Acesta trebuie tratat cu respect și cu blândețe, cu înțelegere și chiar dragoste. Să îl luminăm, dar nu să îl blamăm. Cu atât mai puțin să îi forțăm opțiunea. Cu identitatea etno-culturala falsă creată în laboratoarele hegemonilor care vor să dezbine națiunile pentru a le putea domina, trăiesc zeci, poate sute de mii de oameni, care o percep foarte acut zi de zi și cred în ea.

A nu le silui conștiința nu înseamnă a le confirma rătăcirea printr-un discurs politic și științific chipurile tolerant. A susține că nu avem vreo misiune de a-i aduce pe cei rătăciți la sânul „maicii lor culturale” este, de fapt, o modalitate de a sufla vânt în pânzele celor care i-au rătăcit și care sunt inamicii națiunii noastre, deopotrivă culturală și civică. Recuperarea celor care cred că numele „moldovean” nu este sinonimul numelui „român” și nu desemnează doar una dintre componentele esențiale ale aceleiași națiuni, ci o altă națiune, este o misiune sacră a românilor de pretutindeni care are atât caracter moral, cât și caracter practic (politic). Așa zisul respect reciproc între cei care își declină naționalitatea de „român” și cei care își declină naționalitatea de „moldovean”, la care se adaugă îndemnul ca statul să nu se amestece în acest dialog, nu este decât o altă teză înșelătoare cripto-moldovenistă, menită a ascunde existența moldovenismului militant, tot așa cum diavolul vrea să ne facă a-i accepta dominația convingându-ne că nu există.

„MOLDOVENISMUL” ÎN RELAȚIA DINTRE ROMÂNIA ȘI UCRAINA

Falsul de la care a plecat întreaga discuție care face obiectul textului de față, îl constituie, însă, acuzația că omul de rând, cetățean ucrainean, având convingerea că este moldovean iar nu român, ar fi supus de către statul român unui proces brutal de „convertire”.

Cum ar putea face presiuni directe un stat asupra cetățenilor altui stat pentru a-i obliga să își schimbe declarația de identitate culturală? Practic este imposibil. Lăsând la o parte împrejurarea notorie că, timp de un sfert de secol, România nu a făcut aproape nimic nici măcar pentru a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor tratatului politic de bază dintre cele două țări cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale.

Cel mai probabil, acuza presiunilor directe de la statul român la cetățenii ucraineni de așa zisă naționalitate „moldovenească” pentru a se „converti” la „românism”, se adresează BOR. Efortul pastoral și catehetic al BOR desfășurat în afara granițelor statului civic român, în contact nemijlocit cu drept măritorii creștini de rit bizantin trăitori pe teritoriile istorice românești pierdute la finele ultimului război mondial, redeșteaptă și reîntregește națiunea culturală română, reabilitând sau consolidând nu numai credința în Dumnezeu, ci și pe aceea în neamul românesc, în existența și dăinuirea lui. Or asta, în ultimă instanță, mărește puterea politică a statului România. Ceea ce mulți, din est ca și din vest, nu o doresc. Pe aceștia din urmă îi servesc, conștient sau inconștient, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, neo și cripto moldoveniștii români. Sub pretextul de a critica guvernul român („birocrații de la București”, după expresia intelectualității globaliste trădătoare dâmbovițene, dar și bahluiene și someșene) aceștia mai încearcă o lovitură împotriva bisericii române, îndemnându-l, practic, pe cel dintâi să se dezică de cea din urmă.

Teoria stalinistă a moldovenismului are adepți la București întru slava Ucrainei (I)

Statul român nu vorbește cu „moldovenii” din Ucraina, ci cu statul ucrainean. Ceea ce îi cere acestui stat este să prezinte public falsul „moldovenismului” și să explice felul în care această teorie a apărut, care au fost explicațiile, scopurile și efectele ei geopolitice, suportul ei logistic și metodele de inseminare în masă, astfel încât alegerea persoanei fizice să fie nu doar liberă, ci și informată.Această cerere nu este sprijinită de dreptul forței, ci de forța dreptului, respectiv invocă obligația Ucrainei de a respecta tratatele bilaterale (în primul rând tratatul româno-ucrainean din 1997) și multilaterale la care este parte.

Ucraina nu a procedat și nu procedează așa. Din ce motive? Din aceleași motive din care Stalin și puterea sovietică au inventat și susținut existența unei națiuni moldovenești, îndreptățită la „autodeterminare” și la ruperea de statul–națiune român.

Ucraina nu este un stat-națiune; adică un stat autodeterminat pe criteriul naționalității. Ea este o fostă republică sovieticăavând un teritoriu și o compunere etno-culturală rezultate din concepția geopolitică, geoeconomică și geoadministrativă sovietică. În multe privințe Ucraina perpetuează, din interes ca și din convingere, concepții sovietice. Ca și Belarus, ea poate fi privită ca un „muzeu sovietic în aer liber”.

Principiul potrivit căruia fiecare om trebuie să fie liber a-și alege identitatea culturală și să opteze pentru națiunea culturală căreia îi aparține, este corect. Mie nimeni nu trebuie să mi-l prezinte și apere, întrucât eu sunt unul dintre aceia care (fiind chiar acuzat pentru a o fi făcut) au lucrat direct la adoptarea și includerea lui în ordinea europeană și internațională; inclusiv în tratatul politic de bază româno-ucrainean. În cazul din urmă, am făcut-o cu înțelegerea că partea ucraineană, respectând dreptul la liberă alegere, va acționa cu bună credință pentru restabilirea adevărurilor istorice și va informa populația asupra diferențelor dintre etnie și etnonimie. Nu s-a întâmplat așa. De ce? Pentru că Ucraina post-sovietică ar avea probleme politice dacă ar admite anumite adevăruri istorice.

Între compunerea teritoriului Ucrainei sovietice, cu care Ucraina s-a desprins din URSS, concepția sovietică asupra definirii și tratării naționalităților și regimul politic autoritar și centralist-birocratic de tip sovietic există o legătură legică și logică indestructibilă. Una decurge din alta și ele se sprijină una pe alta. Cine vrea să o păstreze pe una trebuie să le păstreze și pe celelalte. Dacă se desprinde de sovietism, Ucraina se teme că va pierde toate avantajele moștenirii sovietice. Lupta Kievului cu Moscova nu a avut niciodată ca obiect demolarea acestei moșteniri, ci numai emanciparea ucrainenilor de sub tutela politică rusească, fără nici o considerație pentru „valorile” sau securitatea Occidentului colectiv. Păstrarea moștenirii subminează relația cu România.

România (și eu însumi, în exercițiul unor mandate naționale și internaționale) a încercat să ajute Ucraina ca să evite sau măcar să depășească ușor problemele subsecvente admiterii și asumării adevărului istoric. Ucraina a refuzat întrucât nu a dorit să schimbe regimul politic circumscris de ordinea constituțională cu care s-a desprins din URSS, nu ca națiune, ci ca surogat de imperiu. Nu detaliez. Mă rezum la a spune că atât timp cât Ucraina nu se leapădă de Satana sovietismului (ca și de fiica „moldovenistă” a acestuia), între România și Ucraina nu va fi pace adevărată și trainică, iar eventualul ajutor pe care România (ca și Occidentul colectiv) l-ar acorda Ucrainei în lupta pentru emanciparea de sub dominația / influența rusă va sta sub semnul precarității, fiind percepută de poporul român ca împotriva naturii.

NEO-MOLDOVENISMUL CA ARMĂ A GLOBALISMULUI ANTI-NAȚIONAL

De la istoricii români se așteaptă limpezirea istoriei, iar nu opinii privind modul în care statele trebuie să împartă puterea între majoritatea etnică și minorități. Asta este treaba politicului și asta se negociază; iar negocierile nu sunt misiunea istoricilor, obligația lor fiind aceea de a oferi argumente științifice negociatorilor.

În acest sens istoricul trebuie să răspundă, dincolo de nuanțări lașe sau ipocrite, în cele din urmă cu „da” sau „nu” la întrebarea dacă există sau nu o națiune „moldovenească” și dacă se poate pune cumva semnul egalității între „moldovenism” și „românism”, așa cum o fac acei istorici ai noștri care, de fapt, în slujba globalismului, combătând „etnonaționalismul” neagă națiunea și odată cu ea, statul-națiune și democrația născută în cadrul acestuia.

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci înseamnă că avem și o minoritate moldovenească (dacă nu o fi cumva majoritate) în România, care este îndreptățită să ceară libertăți specifice din partea statului. Acum câțiva ani cineva a încercat să formeze Partidul moldovenilor. În Transilvania sunt mulți ardeleni care nu se simt români și ar dori să se autonomizeze în raporturile cu România „miticistă”.

O fi bine? O fi rău? Mărește sau micșorează un asemenea proces capacitatea de supraviețuire a statului român în actualele furtuni ale istoriei? Dacă moldovenii din Ucraina pot cere drepturi, adică un fragment de putere din puterea statului, în virtutea identității lor naționale, la fel o pot face și moldovenii, ardelenii, muntenii, oltenii, dobrogenii, maramureșenii etc. din România, autodeterminându-se până când statul-națiune român va rămâne, practic, fără de putere, precum cochilia unei scoici moarte. La asta v-ați gândit domnilor istorici „experți” în problema minorităților, care le vorbiți de sus „politicienilor” și „birocraților” de la București?

Unii cred, poate, că nu mai este nevoie de statul român, sens în care ocultează adevărurile esențiale împingându-le în ceața nuanțelor (pseudo)savante. Trebuiesă fim foarte atenți, atunci când vrem să vărsăm din copaia discursului național apa murdară a „vulgatei mitului organicist” sau a „etno-naționalismului”, ca nu cumva să aruncăm și copilul politic național, sub cuvânt că statul-națiune azi nu este și un stat etnic, ci stat civic și „acultural” (conglomerat de culturi false), oricând dizolvabil în oceanul planetar al cetățeanului universal fără identitate.

Autor: Adrian Severin /http://cotidianul.ro/