Editura Corint publică traducerea în limba română a unui bestseller Amazon, semnat de un autor irlandez, despre o legătură dramatică, undeva la limita dintre prietenie și dragoste, proiectată pe fundalul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În povestea comprimată, dar ambițioasă scrisă de Eoin Dempsey care evocă atât atmosfera unei perioade istorice, dar asamblează cadrul unui thriller, păstrând și un aer romantic peste toate acestea, am regăsit ecouri combinate, improbabile, dar în cele din urmă bine amestecate din alte trei romane cunoscute: „Misery” de Stephen King, „Soroc de viață și soroc de moarte”, de Erich Maria Remarque, Singur în Berlin (tradus în altă ediție cu titlul Fiecare moare singur) de Hans Fallada.
Debutul romanului „Trandafirul Alb, Pădurea Neagră” mi-a amintit inițial de King, de romanul Misery, ecranizat în anii ‘90: o fostă asistentă medicală care locuiește într-o cabană izolată din munți găsește, în timpul unui viscol aprig, un bărbat inconștient cu picioarele rupte pe care îl salvează de la o moarte sigură și îl îngrijește pe durata iernii. Asemănările se opresc aici, căci povestea lui Eoin Dempsey capătă o altă turnură, cu deschidere mai largă istorică, deși cel puțin în prima jumătate a romanului mai reține ceva din atmosfera claustrofobă a poveștii lui King. În „Misery”, asistenta Annie Wilkes își împlinește visul, îngrijindu-l chiar pe scriitorul ei preferat, în vreme ce acesta, în ciuda ajutorului primit, păstrează o doză de suspiciozitate la adresa salvatoarei sale (care se va dovedi îndreptățită, pe măsură ce admiratoarea lui declarată va deveni și un torționar în cel mai propriu sens al cuvântului). Și în romanul lui Dempsey, în ciuda intimității inițiale create de situația vulnerabilă, cel salvat nu poate avea încredere deplină în salvatoarea lui. Însă nici reciproca nu e valabilă. În fond Franka, asistenta medicală a acestei povești, e o localnică din Munții Pădurea Neagră, la finalul anului 1943, într-o perioadă în care persecuțiile și anchetele politice creșteau în intensitate, în timp ce tot mai multe semne sugerau că Germania va pierde războiul.
Atmosfera deja sufocantă a regimului fascist pătrunde în cele mai cotidiene situații, sub forma unui nor paranoic în care pura omisiune de a raporta activitatea suspectă a unui vecin, devine o crimă aspru pedepsită. În acest context, nici (pretinsul) locotenent Luftwaffe, Werner Graff, parașutat și rănit în munți, dar nici Franka, nu au cum să se încreadă unul în celălalt și totuși, cel puțin unul face un pas înainte, deși își riscă fără îndoială viața, doar prin exprimarea sinceră a gândurilor. În afara câtorva indicii, care ar fi putut fi lăsate deoparte după părerea mea, în prima parte a romanului nu știm sigur cine e cine cu adevărat. Dat fiind faptul că Gestapo-ul e în stare să orchestreze fidel și consecvent diverse scenarii (în buna tradiție a spionajului răbdător), atât Franka cât și Werner ar putea foarte bine să joace un rol. Și e nevoie de timp pentru a evalua calitatea și plauzibilitatea rolului. Cu cât Franka se deschide mai mult, cu atât Werner rămâne cât se poate de misterios și de încăpățânat de închis, în ciuda faptului că beneficiază de toate îngrijirile asistentei. Este tăcerea lui o capcană pentru a o invita pe Franka să spună mai mult din ceea ce ar putea-o compromite? Sau sunt dezvăluirile Frankăi cu atât mai elaborate pentru a-i întinde o capcană lui Werner? Sau e vorba de doi oameni ajunși la capătul puterilor și prinși deja în niște circumstanțe suficient de vitrege încât să nu le mai rămână decât capacitatea de a fi autentici, de a căuta o conexiune umană dincolo de cataclismul beligerant în care sunt prinși?
Alt ecou pe care l-am simțit în povestea lui Dempsey, vine dinspre Erich Maria Remarque și acea intensă legătură creată între doi străini într-un moment în care moartea și teroarea domina Europa și se simt dincolo de linia frontului. Deși petrec puțin timp împreună, Franka și Werner vor construi, prin natura contextului și prin deficitul de încredere deja existent în lumile din care provin, o intimitate și o apropiere. Mult mai timidă însă decât în romanul lui Remarque (acolo unde protagoniștii sărbătoreau și cu mese la restaurant în timpul bombardamentelor și se implicau benevol într-o beție a simțurilor), legătura romantică prinde contur discret și în povestea lui Dempsey. Însă chiar dacă au premisa de presiune potrivită pentru a amorsa o poveste de dragoste, între Franka și Werner se developează în primul rând o prietenie cu mize istorice și personale în cele din urmă. Ambii se salvează fizic, dar mai ales psihologic reciproc, ambii regăsesc speranța și dorința de a supraviețui prin intermediul unui sens care îi transcende, fie că e vorba de o misiune militară importantă sau doar de salvarea unei singure vieți.
Nu în ultimul rând povestea lui Dempsey mi-a amintit și de rezistența din umbră a germanilor, mai puțin văzută, din perioada dictaturii naziste. Biografia Frankăi se suprapune cu ascensiunea popularității lui Hitler și cu loviturile succesive și bine plasate pe care acesta le dă Republicii de la Weimar pentru a câștiga dominația deplină, a lansa soluția finală și a arunca Germania în război. Naivă și cu bunăcredință, Franka se alătură inițial instituțiilor care funcționează în vederea îndoctrinării populației civile (precum organizațiile de tineret și femei). După ce devine martora violențelor extinse asupra evreilor și urmărește parcursul iubitului său de atunci aflat într-o ascensiune ierarhică în Gestapo, Franka se îndepărtează, inițial pasiv, de valul ideologic care a inundat Germania și apoi se alătură unei organizații clandestine, numită „Trandafirul Alb” care protestează prin manifeste tipărite împotriva regimului nazist. Mai activă și mai bine pusă la punct decât inițiativele slabe, dar valoroase simbolic, din romanul „Singur în Berlin” al lui Hans Fallada, „Trandafirul Alb, Pădurea Neagră” intră însă într-o cursă contra cronometru, una avantajoasă (cu războiul care evoluează în defavoarea celui de-al Treilea Reich) și una dezavantajoasă (cu intensificarea eforturilor Gestapoului de a vâna și executa disidenții). Evoluția biografică a Frankăi sugerează că în asemenea timpuri neutralitatea nu poate fi o soluție, iar compromisurile sunt în cele din urmă căi ale pierzaniei, dacă nu fizice, în cele din urmă psihice. Tocmai de aceea, apariția pretinsului pilot Luftwaffe, încă de la începutul romanului, se dovedește o oportunitate pentru asistenta medicală de a se salva de fapt pe ea însăși, printr-un efort direcționat uman, nu atât prin rezistență ideologică.
Chiar dacă nu are prea multe elemente originale și forțează un final melodramatic (menit mai degrabă să satisfacă exigențele unui bestseller, al unor convenții ale genului), romanul lui Eoin Dempsey combină reperele de thriller și romance, le îmbracă într-un context istoric și schimbă puțin regulile jocului: prima parte a cărții livrează acea rivalitate tensionată între două personaje prinse într-o dependență ce poate fi letală pentru amândoi, iar a doua parte așază cele mai provocatoare dificultăți de acțiune asupra personajului feminin (în timp ce bărbatul este țintuit de boală la pat). În cele din urmă, romanul lui Eoin Dempsey ne aduce o poveste familiară, despre regăsirea speranței, despre importanța gesturilor mici și a eroismului minor (care face posibil evenimentele ce rămân documentate mai apoi de istorie), despre recâștigarea încrederii în viitor prin prietenie. Nu în ultimul rând, povestea ne amintește că, până și într-o dictatură, omul nu își pierde, în sensul existențial al cuvântului, libertatea de alegere (dincolo de cea a suicidului).
Articol realizat de Sever Gulea pentru Libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru în pregătire. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.” – Sever Gulea