Pentru a înțelege mai bine împrejurările în care România a pierdut teritoriile din componența României Mari, subliniem:
– 23 august 1939 – a fost semnat așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop și anexele sale secrete;
– 26-28 iunie 1940 – U.R.S.S. a înaintat României ultimatumuri în urma cărora românia a abandonat fără luptă: Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța;
– 23 august 1944 – Regele Mihai și camarila complotiștilor a trădat Țara, oferind-o gratuit inamicului în plin conflict militar;
– 10 februarie 1947 – Tratatul de pace de la Paris, unde România nu a fost admisă ca parte cobeligerantă. În plus, „cu o economie distrusă de pe urma războiului, în condițiile unei secete severe, România a fost nevoită să facă față unor obligații economice împovărătoare”[1];
– 20 mai 1997 a fost ratificat tratatul dintre România și Ucraina, prin care erau stabilite granițele dintre cele două state. Fără putință de tăgadă, actul poate fi numit Act de Înaltă Trădare Națională de care se fac vinovate cele mai înalte oficialități ale României acelor ani:
– Președintele României – Emil Constantinescu;
– Președintele Senatului României – Petre Roman;
– Ministrul Afacerilor Externe – Adrian Severin ;
– Prim ministrul României (concomitant și Primar al Capitalei) – Victor Ciorbea
Prin semnarea și ratificarea Tratatului România-Ucraina, România a renunțat la teritoriile sale, depășind chiar prevederile Tratatului impus cu forța de către Aliați.

Ne aflăm în Anno Domini 2017, în ajunul Centenarului Marii Uniri din 1918 și o privire înapoi ne poate aduce aminte că la 77 de ani după abandonarea fără luptă a teritoriilor românești, consecință a ultimatumurilor sovietice din 26-28 iunie 1940 – și la 70 de ani după discreționarele impuneri ale injustului Tratat de Pace de la Paris, România sângerează neîntregită, iar Trădarea de Țară se află ridicată la rang de Politică de Stat. Cineva trebuie să fie tras la răspundere pentru faptele comise, dar cine s-o facă ? Într-o dezbatere publică am amintit auditoriului că România nu a denunțat niciodată prevederile lovite de nulitate ab inițio ale criminalului Pact Ribbentrop-Molotov și anexele sale. Țările Baltice, Polonia, au făcut-o. Chiar dacă frontierele statelor participante la cel de-Al Doilea Război Mondial au fost „țintuite” cu piroanele anului 1947, asta nu înseamnă că nu pot fi revizuite sub un „arbitraj” juridic internațional. Motivația a oferit-o însuși unul dintre protagoniștii învingătorilor, participant la lucrările Tratatului de Pace de la Paris: „Istoria nu cunoaşte până în prezent vreun caz în care, în urmă unui război purtat « pe viaţă şi pe moarte », încheiat cu victoria clară a unei tabere şi capitularea necondiţionată a celeilalte, a învinşilor, primii – învingătorii – să critice rezultatele păcii pe care ei au dictat-o. Şi totuşi, la puţin timp după ce, la 10 februarie 1947, la Paris fuseseră semnate tratatele de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda, unul dintre învingători critică climatul şi modalităţile în care fuseseră luate multe dintre hotărârile înscrise în tratate. Nu era un învingător oarecare, ci chiar un participant important la luarea şi impunerea deciziilor: James Byrnes, secretarul de stat în administraţia americană din anii 1945-1947, care participase personal la luarea deciziilor înscrise în tratatele de pace. Acesta a declarat ulterior: « Ziua de 10 februarie a fost rezultatul unei lungi şi plictisitoare serii de conferinţe, reuniuni, discuţii contradictorii, care s-au derulat într-un climat cu totul altul decât cel cordial, întrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au făcut o atmosfera apăsătoare şi au împiedicat că bunele intenţii iniţiale să prevaleze ». în continuare, James Byrnes avertiza că «evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influenţă tragică asupra viitorului lumii », atrăgând atenţia că « tratatele de la Paris nu sunt altceva decât preludiul unor alte catastrofe ». Şi, pentru a îndrepta lucrurile-opina secretarul de stat american-, « nu trebuie să se întârzie [cu revizuirea tratatelor – n.n.]; dacă ocazia se prezintă, trebuie profitat – dacă ea nu apare, atunci trebuie provocat㻄[2]. Dacă tot suntem colonie americană, U.E.-istă, a Noii Ordini Mondiale sau Dumnezeu mai știe a cui, de ce mai marii Țării nu folosesc aces „avantaj”. Răspunsul e simplu și crud: nu se vrea ! (Ion Măldărescu).

Poporul Român cere denunţarea Tratatului cu Ucraina !

La „indicațiile prețioase” ale lui Silviu Brucan, teritoriile patriei-mamă au fost cedate pentru ca România să fie primită în N.A.T.O. România a fost acceptată abia după șapte ani de la comiterea crimei de Înaltă Trădare Națională (ratificarea tratatului) ; etapele principale s-au derulat astfel:
– la 3 mai 1997, avut loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „Relațiile de bună vecinatate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări;
– la 2 iunie 1997 președinții celor două țări au semnat tratatul la Neptun;
– la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat.
Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior, prin forță, în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost „motivată” ca fiind una dintre condițiile puse României pentru a fi acceptată în N.A.T.O. Practic, Ratificarea Tratatului cu Ucraina s-a produs într-un fel de „discreție” politică, pe care acum, actorii scenei politice de atunci nu o mai recunosc. Moti

În Ucraina sunt înregistrați oficial peste 400.000 de cetățeni de etnie română. Aproape 128.000 locuiesc în regiunea Odessa, în Basarabia de Sud. Când își poate înceta valabilitatea acest tratat Conform Articolului 27 ? „Prezentul Tratat se încheie pe termen de 10 ani. Valabilitatea lui se prelungește automat pe perioade de câte cinci ani, dacă nici una din părțile contractante nu va încunoștiința în scris cealaltă parte despre intenția de a-l denunța, cu cel puțin un an înaintea expirări perioadei de valabilitate respective”. Deși criticat vehement Tratatul nu a fost denunțat până astăzi de partea Română. Poporul Român cere denunţarea Tratatului cu Ucraina, ca fiind un tratat de înaltă trădare!

Comentariile domnului prof. univ. dr. Tiberiu Tudor

1. Politica de stat capitulardă a guvernului Ciorbea

„În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenţia Democrată, am fost luaţi prin surprindere de câteva declaraţii contrare interesului naţional pe termen lung ale rectorului Universităţii noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit Preşedinte al României. Printre altele, la conferinţa de la Davos, în ianuarie 1997, şi-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit « sacrificiul istoric » – recunoaşterea dreptului de succesiune a Republicii Ucraina asupra teritoriilor româneşti ocupate prin forţă de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declaraţii ale preşedintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României. În discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu şi mulţi colegi consideram interese naţionale strategice ale României, la est şi la vest. În disperare de cauză şi în regim de urgenţă am constituit şi am înregistrat o formaţiune civică – „Forumul Civic Naţional Român” – menită să stopeze sau cel puţin să dea replica disponibilităţilor de acest fel ale Preşedinţiei şi ale Guvernului Ciorbea care, cu mare repeziune şi eficienţă, s-au constituit în politici de stat capitularde: la est Tratatul cu Ucraina, la vest Ordonanţa Guvernamentală de Urgenţă 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului, printre altele în sensul fundamentării legislative a segregării etnice până la nivel universitar a învăţământului de stat din România.

În Senatul Forumului Civic Naţional Român, în 1997 erau personalităţi importante ale ştiinţei şi culturii române, printre care academicienii: Ion Irimescu, marele nostru sculptor, Leon Dănăilă, şeful şcolii româneşti de neurochirurgie modernă, Sergiu Chiriacescu, preşedintele Consiliului Rectorilor la acea dată, Florin Constantiniu, marele nostru istoric, Vasile Gionea, unul dintre părinţii Constituţiei din 1991, Horia Mazilu, decanul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, etc. Din păcate, mişcarea noastră, constituită ad-hoc începând cu martie 1997, nu a putut ţine pasul cu avalanşa acţiunilor Puterii – pe care am descris-o detaliat în carte – şi în iulie 1997, preşedintele Constantinescu a promulgat tratatul. În schimb, în toamna lui 1997 această mişcare civică, predominant universitară, a avut suficientă forţă pentru a bloca articolele antinaţionale ale Ordonanţei 36: spargerea Universităţii « Babeş-Bolyai » nu a mai avut loc, procesul de segregare a învăţământului de stat din România pe criterii etnice nu a putut fi extins şi la nivelul învăţământului universitar, aşa cum o cerea imperativ U.D.M.R.-ul (aflat la guvernare, în cadrul Convenţiei Democrate). Cartea „Istoria unei trădări naţionale – Tratatul cu Ucraina” am scris-o şi pentru a pune la dispoziţia unei viitoare diplomaţii româneşti responsabile argumentele că validarea Tratatului cu Ucraina a fost obţinută de către Putere printr-o amplă manipulare a societăţii româneşti, exprimând voinţa de cabinet a unei camarile şi nu voinţa poporului român, care ar fi trebuit să fie larg consultat, eventual prin referendum, într-o problemă de o asemenea anvergură. Prin delimitarea de o minoritate responsabilă de validarea acestui tratat, diplomaţia noastră va avea legitimitatea denunţării lui, la momentul istoric potrivit”.

2. Pierderea Basarabiei, a ţinutului Herţa şi a Bucovinei de nord la 28 iunie 1940, o rană deschisă a sufletului românesc

„Herţa a fost o culme a abuzului ocupaţiei sovietice din 1940 a teritoriilor româneşti. Dar problema noastră, a contenciosului nostru cu Ucraina, nu este a Herţei, nici a Insulei Şerpilor sau a Platoului Continental al Mării Negre. Problema este cea scandată de Marea Adunare Naţională de la Chişinău – cum a numit Mircea Druc uriaşa demonstraţie naţională anticomunistă din 27 august 1989: « Muntele şi Marea »! Bucureştiul va trebui să înţeleagă ceea ce pentru Chişinău a fost clar de la început. Kievul va trebui să accepte ceea ce înţelege foarte bine: nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor, nordul şi sudul Basarabiei sunt pământuri româneşti, pe care va trebui să le restituie în întregime.
Ucraina este un stat artificial, extins peste orice măsură prin anexiunile sovietice din anii ʼ40 şi includerea în graniţele unionale ale R.S.S. Ucrainene a unor teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, România, Cehoslovacia şi actuala Federaţie Rusă. Anul 2014 a arătat că Ucraina – indiferent de susţinerea şi interesul geopolitic în această zonă al unor mari puteri – este la limita imploziei, implozie care, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Ucraina va avea stabilitate statală numai când se va retrage în graniţele sale etnice istoric justificate. Aşa cum au făcut foste mari puteri ale căror ambiţii fuseseră susţinute de posibilităţile lor într-o mult mai mare măsură decât in cazul Ucrainei: Austria şi Turcia, actualmente state stabile şi surse autentice de stabilitate.

3. Ofensivă, defensivă, capitulare !

În 1989-1990, românii au dus o politică ofensivă. Ei au contribuit din plin la forţarea cursului istoriei, prin voinţa unită a poporului şi a oamenilor de stat care se ridicau dincolo de Prut. Românii au fost, alături de gruzini şi de baltici, în linia întâi a ofensivei pentru demolarea imperiului sovietic. Chişinăul a depăşit prin amploarea manifestaţiilor toate celelalte capitale răzvrătite ale imperiului. Revoluţia naţională anticomunistă a românilor de dincolo de Prut a adus o contribuţie importantă la una dintre marile răsturnări istorice ale acestui secol: prăbuşirea comunismului şi destrămarea imperiului sovietic.
In anii 1988-1989 începuse procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Republicile Baltice, Moldova, Republicile Transcaucaziene şi cele din Asia Centrală îşi revendică independenţa. La 27 august 1989 o jumătate de milion de oameni inundă Chişinăul. Sub flamurile tricolorului mulţimea intonează cu hotărâre Deşteaptă-te Române! Printre pancartele şi pânzele albe ale lozincilor: « Muntele şi Marea » ! După 40 de ani de rezistenţă anticomunistă şi după aproape două secole de rezistenţă îndârjită împotriva deznaţionalizării, românii de dincolo de Prut au conştiinţa naţională intactă. Ei revendică, o dată cu independenţa Republicii Moldova, şi realipirea teritoriilor româneşti ocupate de R.S.S. Ucraina: Muntele (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Basarabiei) şi Marea (sudul Basarabiei).

După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, şi apariţia noilor state independente desprinse din Uniune, problema Teritoriilor Româneşti Ocupate revine stringent în actualitate. Uniunea Sovietică, deţinătoarea titlurilor de suveranitate – contestabile şi ele – asupra acestor teritorii, dispare ca subiect de drept internaţional; apar ca subiect de drept internaţional noi state; printre ele Republica Ucraina şi Republica Moldova. Imediat după eşuarea puciului de la Moscova, când destrămarea Uniunii Sovietice devenise iminentă, sau cel puţin a doua zi după dispariţia Uniunii Sovietice ca subiect de drept internaţional, în decembrie 1991, politica externă a României ar fi trebuit să se orienteze spre aducerea fermă la cunoştinţa comunităţii internaţionale şi menţinerea permanentă în conştiinţa acesteia a faptului că estul şi nordul Moldovei – teritoriu românesc înainte de semnarea Protocolului Secret al Pactului Molotov – Ribbentrop şi de invazia sovietică – se află într-o situaţie identică, din toate punctele de vedere, cu cea a Ţărilor Baltice şi că România cere, la dezmembrarea Imperiului, restitutio in integrum.

4 . În anii ʼ90, românii au reuşit să piardă înfăptuirea Unirii între cele două state româneşti

Roadele formidabilei mişcări naţionale de la Chişinău nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune şi coerenţă a clasei politice de la Bucureşti precum şi datorită apatiei civice a ţării în problemele de interes naţional major. În perioada marilor reaşezări statale din Europa de Est, când porţile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii şi a recuperării Teritoriilor Româneşti Ocupate, orizontul politic al Bucureştiului nu depăşea, de o parte şi de alta, perimetrul Pieţii Universităţii. Ţara era în război civil rece; antrenaţi într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul Unirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 şi a durat până în 1997. În 1991, Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-Al Doilea Război Mondial, este în plină criză de legitimitate: ea deţine de facto teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România şi, foarte important, Rusia. Rada Supremă proclamase independenţa Republicii Ucraina la 24 august 1991. Conştienţi, de la bun început, de dificultăţile Ucrainei „de a supravieţui, de a se legitima şi defini ca identitate”, ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu referendumul pentru legitimarea pe plan intern a independenţei. Ucraina este singura fostă republică unională care organizează referendum în problema independenţei.

În 1991, Parlamentul României reacţionează prompt, barând calea ofensivei pentru legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne priveşte, însemna o ofensivă pentru uzurparea drepturilor noastre asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate. În Declaraţia, Parlamentul României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în şedinţa Camerelor reunite, se spune: „Parlamentul României, luând cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina, declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţinutul Hotin precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia, cere parlamentarilor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde şi asupra teritoriilor româneşti menţionate.
solicită Guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de U.R.S.S.”.

5. Spiritul Actului Final de la Helsinki

Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariţiei Uniunii Sovietice şi a apariţiei la frontiera de est a României a două noi state independente – Ucraina şi Republica Moldova – Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părţii române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu. Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 şi Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condiţiile ocupaţiei sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră şi ale colaborării şi asistenţei mutuale. Notificarea caducităţii Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariţiei acesteia ca subiect de drept internaţional, şi exprimarea disponibilităţii de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuţiei problemei frontierei dintre România şi Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki. Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.

6. Preşedintele Emil Constantinescu nu a consultat nici poporul român, prin referendum, nici Parlamentul României

După câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată, politica externă a României în privinţa contenciosului teritorial cu Ucraina devine capitulardă. Imediat după investitură, la reuniunea de la Davos din ianuarie 1997, preşedintele Constantinescu lansează ideea „sacrificiului istoric”. Intr-un interviu acordat postului privat de radio ucrainean Nova Mova, în februarie 1997, preşedintele Constantinescu declară: „Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menţionând de asemenea că „Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”. In februarie 1997 preşedintele Constantinescu nu avea mandat pentru avansarea ideii „sacrificiului istoric”. Nu consultase poporul român, prin referendum, nu consultase nici măcar Parlamentul ţării. În continuare întreaga diplomaţie românească este pusă să lucreze în favoarea consolidării statalităţii „tânărului stat ucrainean”.

7. Principalii artizani ai tratatului au fost : preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi Ministrul de Externe, Adrian Severin

Primul implicat a fost Ministerul Afacerilor Externe. La 7 martie apare stupefiantul comunicat al M.A.E.: „Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privinţa intereselor legitime ale României. In acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independenţa, stabilitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaştem, ci chiar să le susţinem prin toate mijloacele politice şi juridice care ne stau la îndemână”.

Semnarea Tratatului cu Ucraina din 1997 e fost rezultatul unei extraordinare campanii de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor. Principalii artizani ai acestei acţiuni sunt preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin. Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor celor care au participat la redactarea şi validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile şi de reuşita redactării tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa tratatului este achiesarea, acceptul liber consimţit al României, la actuala frontieră cu Ucraina. Ucraina a apărut ca subiect de drept internaţional în 1991. Tratatul întrerupe linia contestării drepturilor Ucrainei asupra Teritoriilor Ocupate, începută prin Declaraţia din noiembrie 1991 a Parlamentului României, şi, în 1997, România face cadou Ucrainei recunoaşterea actualei ei frontiere de sud-vest. Recunoaşterea actualei frontiere de stat între România şi Ucraina este explicită în Schimbul de Scrisori între cei doi miniştri ai Afacerilor Externe (aşa-numitul „Acord Conex”) prevăzut la art.2.2 al Tratatului. Iată care este conţinutul acestui Schimb de Scrisori:

„1. Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, în cel mult doi ani, un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două state, pe baza principiului succesiunii
statelor în privinţa frontierelor, potrivit căruia proclamarea independenţei Ucrainei nu afectează frontiera de stat existentă între România şi Ucraina, aşa cum a fost definită şi descrisă în Tratatul din 1961 privitor la regimul frontierei de stat româno-sovietice şi în documentele de demarcare corespunzătoare valabile la 16 iulie 1990, data adoptării Declaraţiei privind suveranitatea statală a Ucrainei.
3. Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare ofensive pe Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei, potrivit punctului 1 de mai sus.
Astfel, esenţa „principiilor şi procedurilor convenite prin Schimbul de Scrisori”
este:
– renunţarea la efectele notificării din 1993 a caducităţii Tratatului din 1961 privind regimul frontierei de stat româno-sovietice;
– anularea efectelor Declaraţiei din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României cu privire la referendumul asupra independenţei Ucrainei;
– recunoaşterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate de fosta Uniune Sovietică şi deţinute acum de Republica Ucraina.
Schimbul de Scrisori nu a fost prezentat plenului Parlamentului în cursul şedinţelor de ratificare, motivându-se că „el nu este parte a Tratatului” (cu toate că prevederile lui
– art.2.2 din Tratat – „vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat”). Puţini parlamentari cunosc conţinutul Schimbului de Scrisori implicat în tratatul pe care l-au votat.
Semnarea Tratatului a însemnat anularea tuturor eforturilor de prudenţă diplomatică din perioada ’91 -’96. Ea a însemnat sfârşitul defensivei. A însemnat capitularea totală a României în faţa Ucrainei. Până la ratificarea şi promulgarea acestui tratat, „tânărul stat ucrainean” nu avea nici un act prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.

„Pentru prima dată de la constituirea României Mari, în 1918, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional, fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunile dramatice ale evenimentului. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda şi presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al tratativelor şi al tratatului” – va spune marele istoric şi patriot, academicianul Florin Constantiniu. Am prezentat pe larg, toate procedeele acestei ocultări, care au dus la validarea, ratificarea şi promulgarea acestei forme capitularde a Tratatului cu Ucraina.

„Pentru toate acestea, judecata istoriei va veni oricum, dar până atunci trebuie să-i judece justiţia!” (Prof. dr. Vasile Gionea – membru de onoare al Academiei Române)

8. Răni nevindecate în sufletul românilor

Moldova glorioşilor Alexandru Cel Bun şi Ştefan Cel Mare, cu teritoriile vechiului voievodat medieval Moldova se află în acest moment în trei state: România, Moldova şi Ucraina. Am o neabătută încredere în luminozitatea destinului nostru ca popor şi ca naţiune. El este asemenea unui pârâu subteran care iese din timp în timp în lumină, uimind cu strălucirea şi prospeţimea lui: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire. Cursul lui este deja jalonat de oameni de stat de anvergură europeană care ne-au ridicat Ţara în Istorie. Nu trebuie decât să urmăm aceste jaloane pentru a ne reîntâlni cu el atunci când va străluci din nou în lumina evenimentelor istorice favorabile. Întâlnirea cu destinul nostru istoric a fost ratată la un moment extrem de fast: 1990-91. Dar acest destin există şi îşi continuă, cu răbdare şi tenacitate, cursul. Să ne pregătim pentru viitoarea noastră întâlnire cu el. Cum? Aducând la conducerea ţării, oameni competenţi, cu o vastă cultură istorică şi politică, dornici să-şi slujească Ţara şi având curajul, înţelepciunea şi abilitatea în a o face. Reînfiinţând, pe toate planurile, marea Şcoală a Educaţiei Naţionale – aceea la care au crescut elitele care au realizat ridicarea naţiunii pe treptele împlinirii ei, din generaţie în generaţie. Adaptându-ne cu supleţe tacticile politice de moment obiectivului naţional strategic major – în momentul de faţă refacerea unităţii statale a României – cu flexibilitatea, abilitatea şi înţelepciunea de a fructifica în direcţia acestui obiectiv strategic oportunităţile care se ivesc mereu în cadrul echilibrului de forţe, mereu schimbător, realizat între marile puteri. Şi de aici începe discuţia asupra a ceea ce este şi a ce ar trebui să fie, politica externă a României în momentul de faţă.

Notă: O parte a textului este adaptat după dialogul profesorului univ. dr. Tiberiu Tudor, cu publicista Emilia Ţuţuianu (2015)[3].
––––––––––-
[1] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris
[2] ibidem.
[3] http://melidonium.ro/2015/02/17/istoria-unei-tradari-nationale-tratatul-cu-ucraina/