Când eram mică, mi-era groaznic de frică de furtunile de vară, cu ploi, tunete și fulgere. Bunica mă lua pe genunchi și mă legăna, povestindu-mi despre Sf. Ilie și cum caii lui aleargă tropotind prin cer, iar la noi ajung răpăitul ploii și trăznetele puternice când pleznește din bici.
Chiar și acum, dacă furtuna este puternică, mă sperie puterea fulgerelor și zgomotul asurzitor al tunetelor.
Și nu pot să nu mă gândesc la calvarul oamenilor din Ucraina, care trăiesc într-o furtună de coșmar de mai multe zile, nu doar zgomotoasă, ci de-a dreptul letală pentru mulți.
În filme, războinicii din vechime urlau și își loveau armele, ca să facă o larmă asurzitoare pentru a-și speria dușmanii. Până și haka de astăzi este o tradiție care continuă ideea de a intimida adversarul, înainte de a începe lupta propriu-zisă. Se pare că zgomotele sunt mai înfricoșătoare și mai greu de suprimat, pentru că, evident, nu ne putem închide urechile, ca să ne detașăm de avertizările primite din jurul nostru.
Nici nu vreau să îmi închipui cum ar fi să trăiesc zile în șir sub bombardamente și tiruri cu diverse alte arme. Nici să îmi aduc aminte de instrucțiunile primite în timpul „armatei”, despre armele de distrugere în masă.
Nu reușesc să înțeleg cum de ne-am întors în timp, când nu existau tratate internaționale, nici ONU, nici drepturile omului. Timpurile în care un conducător se visa regele lumii și trecea la fapte, fără să-i pese de viețile inamicilor și nici măcar de ale supușilor!
Multe țări de azi au trecut prin asemenea timpuri, chiar și după încetarea celui de-al doilea război mondial. Am fost în Cipru și am văzut cum un oraș era împărțit în două părți cu un gard de sârmă care trecea, la propriu, prin niște case (case de „graniță”). Tot acolo am vizitat o închisoare în care fuseseră spânzurați adolescenți de 18-19 ani, pentru că luptaseră contra „imperialiștilor” – imperialiști la propriu, că insula făcea parte dintr-un imperiu. Doar că nu era vorba de lucruri inventate – existau niște cauze relativ acceptabile, nu erau complet niște invenții, ca „naziștii” lui Putin.
Nu știu ce va fi, dar clar ceva va fi altfel după ce / dacă acest război inexplicabil rațional (din punctul meu de vedere) se va termina.
Optimistul zice „vom trăi și vom vedea”! Sper să fie așa. La alternativa pesimistă refuz să mă gândesc.