Nu mai avem decât stăpâni. S-a dus la Domnul bunul nostru slujitor, Majestatea Sa Regele Mihai de România. I-au spus, în Occident, după 1945, să nu se mai întoarcă acasă. L-au crezut mai mult tânăr decât Rege. Ei și-ar fi lăsat țările lor de izbeliște, fără model moral? S-a întors și, când a fost obligat să părăsească țara, după abdicare, l-au lăsat să ia cu el doar trei bagaje. Apoi, l-au denigrat că ar fi dus cu trenul exilului tot ce le-a putut lor trece prin cap. Târziu am aflat cât de grea i-a fost viața în străinătate. N-am avut o diasporă unită tocmai fiindcă Regele nostru nu deținea în exil fondurile cu care să țină unite speranțele.

Cu toate acestea, conducătorii de după 1990 nu s-au temut de nimeni altcineva. Își făcuse deja comori în cerul prestigiului moral. Nu și-a permis să judece istoria, care ne-a aruncat în cea mai rea parte a ei. Noi, care vrem comori aici, pe pământ, ne-am permis să-l judecăm pe Churchill, ca și cum nu în România, ci în Grecia tropăiau cizmele Armatei Roșii.

A fost ultimul român care a slujit țara. Dej are câteva merite de acest fel, prin faptul că în vremea lui au plecat acasă trupele sovietice, dar nici aceste merite nu sunt chiar personale: dacă n-ar fi fost Budapesta anului 1956, rușii n-ar fi plecat. Ceaușescu a slujit o țară care nu exista în realitatea profundă a sufletelor românești, dar are câteva merite cu adevărat personale (pe care noii noștri stăpâni le-ar vrea uitate).

Noua slugărnicie românească s-a născut chiar din faptul că nu mai era nimeni acolo, sus, care să fie slujitor al binelui nostru concret. Dar Regele Mihai a întruchipat în acest timp de rătăcire binele unei moralități înalte și tragice. N-am știut să o urmăm, căci respectăm mult mai iute morala biciului decât misterul acela divin de simplu, care îl face pe cel mai mare să spele picioarele celor mai mici. Am fi avut mersul prin lume mai plin de bube sufletești, dacă n-ar fi trăit alături de noi simplitatea curățitoare a inimii, care a încetat să bată la ora 1 a după-amiezii zilei de 4 decembrie 2017.

Ne va fi și mai greu, acum, să ne dezvățăm de respectul pentru morala celor care spală doar biciul cu care ne strunesc și morcovul cu care ne ispitesc. Dar vom avea și noi o comoară în cer: rugăciunile Regelui nostru pentru vindecarea poporului său de păcatele lipsei de demnitate și de viciul neștiinței de a sluji fără a răsfăța șmecheriile unui suflet de slugă. Să dea Domnul să învățăm slujirea cu onoare a celor de la care am împrumutat această țară, nemaidând-o altora cu împrumut, în chipul cel mai nesăbuit.

Providența a mai salvat țări în care trăia fie și un singur suflet drept. Amarnică poate fi soarta celor în care acest drept stătător în fața Domnului nu (mai) există. Mai amarnică decât amarul. Norocul nostru stă și așteaptă, acum, în pustniciile în care se nevoiesc sihaștrii noștri și în pustia celestă în care s-a dus să ne fie arhanghel păzitor sufletul dreptului, tragicului Rege Mihai de România, ultimul nostru slujitor. Așteaptă să ne trezim din somnul slugărniciilor noastre.