Pentru Cristina, definiția chinului era dată de ora de sport din clasa a șaptea. Printre vocile de încurajare și strigătele colegelor din echipa de baschet și scârțâitul adidașilor pe podea, Cristina auzea deseori fetele, despre care credea că-i sunt prietene, murmurând un cântecel. Acesta îi era de cele mai multe ori adresat.

„Cristina rostogolina“, cântau câteodată. Fata se crispa și își încleșta pumnii. Acea sală de sport de la o școală din București este locul unde Cristina s-a simțit cel mai exclusă. Iar profesorul de sport nu a luat niciodată atitudine față de comportamentul lor, spune ea. „Am fost umilită de oameni la care chiar am ținut și despre care am crezut că-mi sunt prieteni, dar care, de fapt, nu-mi erau. Greutatea mea era de cele mai multe ori ținta acestor miștouri și umilințe“, povestește Cristina. „Copiii sunt răi. Trebuie să acceptăm că aceasta este o parte din ceea ce înseamnă s...