Aflându-mă pe un pat de spital la Paris, un mesaj laconic mi-a anunțat: « Răzvan Theodorescu a murit! ». Cuvintele mi-au părut de plumb, sufocau drumul ce mă lega de acest mare istoric al culturii române, de a cărei prietenie am avut privilegiul și onoarea să mă bucur decenii.

M-a sunat acum o lună pentru a se interesa de starea sănătății mele. Astăzi, îmi pare o veșnicie…. 
Cheia prieteniei noastre, de aproape patruzeci de ani, a fost Brâncoveanu.

În 1988, în plin comunism, am marcat împreună, la Curtea Veche, cei 300 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod. Rostirea sa inconfundabilă, ca un ecou al acelor ziduri încărcate de istorie, îmi sună și astăzi în suflet. Vorbele sale aveau calitatea de a marca și se topeau în adâncul celor ce-l ascultau. O undă crepusculară le înveșmânta în permanență.

Fraza rămasă celebră, rostită la o conferință la Vatican, « …această poartă a crestinătații », afirma tradiția europeană a poporului român. Cultivarea trecutului și spiritualitații românești a întreținut fără îndoială sentimentul de mândrie natională, astazi din nefericire ocultat de o bună parte a elitei românești. Ïntre medieval și modernitate,

Răzvan Theodorescu reprezintă o ancoră a culturii românești în oceanul culturii europene. Erudiția sa, unicitatea cuvântului rostit, au constituit de-a lungul timpului repere culturale în lumea Balcanilor, analize subtile și întemeiate, apreciate de elitele europene. Vice-președinte al Academiei Române, președinte al Secției de Arte, Arhitectură și Audio-vizual, fost Ministru al Culturii, Secretar general al Asociației internationale de Studii Sud-Est Europene, academicianul Răzvan Theodorescu reprezintă un înalt reper în cultura românească.

Între sacru si profan, cărturarul Răzvan Theodorescu lasă un gol dificil de înlocuit în contextul în care astăzi adevăratele repere lipsesc.

Dumnezu să-l odihnească, să-i poarte sufletul spre luminare veșnică.

Stefan Râmniceanu / http://cotidianul.ro/