noaptea așa din senin
mă trezește somnul din somn
dându-mi ghes
iar eu năuc în întuneric nu știu ce vrea
de parcă să mă spăl pe ochii închiși
cu apa altui ochi
interior
și deodată îmi văd inima atârnând
ca o lună ce face în mine lumină
tăcând
nu mă foiesc deloc
nu depășesc cearșeaful cu-n picior
nici nu respir..
stau și-o admir
așa
cu craterele ei adânci cu tot
și gândurile ce-o ‘nconjoară ca niște șiruri de furnici
împovărate de povara lor
atârnă așa..
de firul vieții ei
și timpul o împinge repejor ca pe un pendul
ce bate și îmi sapă
în izvor