În om subzistă ceea ce psihologia numește „conștient, inconștient, subconștient”, cu diferite variații pe aceeași temă. Nu vreau să fac aici un expozeu, nici să urmez o abordare critică a celor trei concepte, ci doar să pun niște întrebări.
Cine a avut vreodată un vis care i s-a părut mai real ca realitatea, deși știa că nu este real în timp ce visa?
Cine și-a impus să se trezească noaptea, pentru că, la un moment dat, și-a dat seama că este personaj într-un vis care îi cauzează suferință și a vrut să-l oprească?
Am observat că visele mele îmi completează viața, că sunt complementare situațiilor trăite, că echilibrează balanța în zonele în care am un deficit sau un surplus în realitate, față de un construct de ideal auto-stabilit.
Cu alte cuvinte, îmi ofer în vis unele experiențe pe care nu le-am avut în viața de zi cu zi. Desigur, tot în vis, apar și unele situații de coșmar sau suferință, tot ne-experimentate. Cu cât viața mea este mai ternă, cu atât visurile mele sunt mai vii, mai spectaculoase, mai colorate, mai zgomotoase și mai vibrante. Și vice-versa: în perioadele pline de bucurii, apare un vis care revine mereu de ani de zile – nu l-aș spune, ca să nu am parte de vreo psihanaliză ad-hoc.
Acest echilibru între plus și minus pare să fie o caracteristică a viselor mele. Ceea ce însă mi se pare interesant este că visele cele mai de plus și cele mai de minus sunt semi(in)conștiente – deși apar fără să știu de ce și de unde, este prezent un alter ego care supaveghează situația, ca să nu mă desprind complet de realitate nici în vis.
Cui i se mai întâmplă așa ceva? Cine visează și știe că visează în timp ce visează? Nu visuri cu ochii deschiși, ci vise în somn, vise de noapte, vise neprogramate.
Chiar aștept păreri și povești despre vise. Cu mare interes!