Postat Maria
Am adormit si am avut un vis: se facea ca eram savant
atomist si lucram intr-un laborator de sticla...
- Cine te crede?
- Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca si
vinurile bune, degustate, niciodata cu un alt gand in cap decat
acela al soiului de vita de vie din care au fost
trase.
- Din punctul asta de vedere sunt de acord si-mi plec
spre tine un timpan, neliterar, fireste.
- Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un
bineinteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfarmarea materiei, ci
de sfarmarea cuvintelor in atomii lor.
- Propui deci o atomica fantezista a
cuvintelor.
- Se facea ca fiecare cuvant pe care-l spuneam era ca un
abur plutind deasupra lucrurilor. Era ca si cum, printr-o decizie a
ministrului Sanatatii, toate lucrurile au fost obligate sa se duca
la microradiografie.
- Ce-mi spui tu parca am mai auzit pe undeva. Nu cumva
chiar tu ai scris vreo poezie cu acest subiect?
- Tot ce se poate, eu nu-mi tin minte poeziile pe care
le-am scris, ci numai cateva pricini care ma starnesc intruna sa
scriu poezii. Cum iti spuneam, cuvintele, in visul meu, erau ca un
fel de umbra de aur in constiinta, pe care o arunca structura
materiei. Intocmai cum este atomul, asa mi se infatisau si
propozitiile simple. Nucleul si electronii se oglindeau in
propozitii prin subiect si predicat: un fel de echivalent sonor al
materiei, trecut insa si prin ecranul constiintei. Nucleul se marea
mult intr-un substantiv care devenea subiect: electronii, care dau
ocol nucleului, deveneau verbe. Cuvintele reproduceau in constiinta
structura materiei.
Ce denota o experienta de viata mai fantastica decat
insasi structura materiei?
Eram foarte bucuros in vis de aceasta descoperire si ma
gandeam ca poti sfarma un substantiv la fel cum se poate sfarma
nucleul uraniului, degajand o energie formidabila, dar nu o energie
fizica, ci una morala.
Oh, aveam o aparatura foarte stranie in laboratorul meu!
Aveam pensete din gene de cal, aveam retorte din ochi de cangur,
aveam lamele din timpane de caini de vanatoare, aveam si un bec
Bunsen actionat de o inima de pelican. Aveam microscoape cu lupe
maritoare din dinti de lapte de copil, smulsi cu sfoara legata de
clanta usii si eram curios de o curiozitate melancolica pentru ca
incercam sentimentul ca pot vedea sub propriii mei ochi trecerea
materiei din starea de copilarie in cea de adolescenta, adica
trecerea materiei in cuvinte. Cuvintele ele insele erau palpabile.
Nu cu mana trupului, ci cu invizibila mana a constiintei de sine
care se intindea spre ele, le lua intre degete si le faramita ca pe
niste frunze de toamna.
Luam cate un substantiv si-l sfarmam in literele lui.
Luam cate o litera in mana, pe A sa zicem, si o ridicam sus in
dreptul ferestrei, ii vedeam scheletul subtire de hipocamp si,
deodata, in vis, mi-am dat seama ca A este o litera a tuturor
limbilor lumii. Este o litera internationala, indiferent cum ar fi
fost ea desenata pe hartie. Dupa aceea, mi-am dat seama ca toate
literele sunt internationale si ca exista un fond de litere
internationale, ca si in structura materiei.
- Litera nici nu exista, ea e semnul grafic al unui
fonem.
- Stiu asta, dar pentru ceea ce vreau eu sa spun acum
pentru argumentatia mea lipsesc litera de fonem asa cum e lipsita
form ade continut si o iau, ca punct al demonstratiei, drept o
singura parte. Ma intrebam ieri: uite, ca si particulele materiei
(care, in trecere fie zis, au si ele cate un semn grafic) litera e
o particula universala a vorbirii scrise.
Ai putea sa ma intrebi ce inteleg eu prin vorbirea
scrisa. Iti raspund: dupa mine vorbirea scrisa nu este decat un act
de memorie, de mutare in posteritate a vorbirii vii.
Deci litera mi se parea a fi universala, de regasit in
toate limbile lumii, si eram foarte tulburat ca un grup de
particule universale nu dadeau si un cuvant universal, ci numai
unul national.
- Daca accept sa iau parte la jocul pe care-l propui,
iti aduc in favoarea lui un argument: si particulele in felul lor,
pentru materie, sunt universale. Numai gruparea lor, dupa anumite
legi, da nastere unor materii particulare, singura deosebire este
ca particularu si cu nationalul nu sunt una si aceeasi
notiune.
- Evident, numai ca eu vreau sa urmaresc o anumita idee
si voi folosi notiunea de national intr-o acceptie limitata. Sa
continui: daca litera mi se parea internationala, unirea mai multor
litere la un loc, subordonata unor subtile legi, dadea nastere unor
molecule, unui cuvant national. Mai mult decat atat, mai multe
cuvinte unite la un loc dupa alte subtile legi mi se pareau ca dau
nastere unui lucru foarte particular, raportabil la un organ de
simt: la vaz, la auz, la miros, sau mai mult decat atat, la
interferenta unor organe de simt. Atunci mi-am parasit laboratorul
si cu mainile la spate m-am plimbat pe o strada de toamna,
gandindu-ma ca nu se poate ca materia si nici umbra ei in
constiinta, vorbirea, sa fie ireversibile, m-am gandit ce fenomene
sunt ireversibile, si nu la timp m-am gandit, in primul rand, ci la
altceva. M-am gandit ca ireversibile sunt numai acele fenomene
nefixate printr-un semn. Or vorbirea, daca este fixata prin semne,
e reversibila, pentru ca oricand o putem relua.
- Tu sustii ca simbolul, cu alte cuvinte, este
reversibil.
- Orice tip de generalizare este reversibil, numai
actele particulare sunt ireversibile si numai atunci cand ele nu se
pot subsuma unui simbol. Dar sa reiau, ma gandeam ce forma de
reversibilitate poate sa existe in limbaj si brusc mi-am dat seama:
locul comun. Propozitia sau uneori chiar fraza, desi prin sensul
lor denumesc stari particulare, au in ele samburle generalizarii, o
propozitie poate deveni o expresie, o expresie este echivalentul
unui cuvant, si insesi cuvintele, anumite dintre ele, prin marea
lor generalizare se pot reduce la o silaba, iar aceasta din urma la
un sunet, adica la o litera. Iata deci procesul reversibil:
literele, reprezentand idei perfecte de sunet au un caracter
international, universal; sunetele unite la un loc nasc cuvinte cu
un caracter national. Mai multe cuvinte nasc o propozitie sau o
fraza cu un caracter particular, unic; si invers: tensiunea
unicului poate naste cuvantul national, iar acesta, simboluri
universale. Ceea ce este foarte interesant este ca atat
universalul, cat si particularul coexista simultan. Numai o atomica
a cuvantului poate sa ne releve trasaturile de universalitate si
cele foarte particulare ale cuvantului. De aceea nu sunt invidios
pe artele cu limbaj universal cum sunt pictura, sculptura, muzica,
dansul etc. Pentru ca ele, ca sa se uneasca in particule nationale,
o fac numai prin referinta indirecta in zonele epicului, pe cand
vorbirea e cu mult mai directa, are toate elementele dintr-o data
in ea, poate da nastere artei cele mai lipite de materie si cele
mai elevate, dupa parerea mea, totodata.
Nichita Stanescu
