Prins sunt in acest proces mecanic la fel ca toti ceilalti...
Fiinta in care credeam era doar o plasmuire a mintii!
Am un nume, o istorie personala, amintiri, ganduri, emotii, visuri; dar cand ma uit mai bine constat ca toate acestea sunt doar iluzii.
Ceea ce cautam nu s-a pierdut, nici pentru mine, nici pentru oricare altul.
Nu vom ajunge niciodata nicaieri si nu merita sa incercam sa ajungem undeva.
Proiectiile mintii mele sunt, in esenta, vide. E ca si cum o picatura de ploaie ar cadea pe suprafata imensa a oceanului.
Sau ca si cum un nor ar disparea de pe cer, venind din spatiu si pierzandu-se in spatiu.
Nici cuvintele, nici sensul lor nu pot cuprinde realitatea in profunzimea ei.
De ce?
Pentru ca a surprinde realitatea