Poetul medieval Rudolf von Ems (stânga), la începutul lucrării sale Weltchronik dictează unui copist.

Foarte puţini români cunosc vechimea numelui de România, ca entitate statală apărută (în linii mari) în graniţele locuite din vechimi imemoriale de către daco-geţi. Uniunea statală realizată (chiar dacă a avut o durată efemeră) de geniul naţional-militar al lui Mihai Viteazul, fusese semnalată pentru conştiinţa europenilor, încă din anul 1250, când Rudolf din Eims folosea în premieră termenul de „Rumunja”. După o îndelungată pauză în timp numele de „Rumunja” a fost apoi preluat de cronicari precum Ioannes Tomska Saski şi Martin Felmer la începtut de secol XVIII cu privire la „Moldova şi Valahia, Transilvania şi o mare parte din Ungaria de astăzi” (Partium-ul istoric).

În perioada medievală şi nu numai, pentru europeni ca dovadă a unităţii etnice, locuitorii de pe ambii versanţi al lanţului Carpaţilor era cert că se vor uni cu uşurinţă „pentru identitatea limbii”…