Dacă este adevărat că adevărul este o expresie a manifestării persoanei – a iubirii, a voinței, a înțelegerii, a pasiunii, a interpretării, a filozofării etc – atunci el are nu doar chip, ci și timp și spațiu. Există o vreme a rostirii adevărului, după cum există și o vreme a acoperirii sale, fapt valabil și cu privire la ceea ce îndeobște numim „adevăr revelat” (gândiți-vă, de pildă, la perdeaua aceea…). Prin asta nu spunem că adevărul este relativ, ci că este viu. Și pentru că este viu, uneori el strigă de pe acoperișuri, precum Isus în a opta zi a Sărbătorii, alteori tace, precum același Învățător în fața lui Pilat cel curios.

Ne stau o mulțime de rostiri în gât în aceste zile. Acest lucru este unul bun. Acum e vremea paharului de apă dat celui însetat, a hainei împărțite cu cel în nevoie, a vizitei făcute celui ce suferă. Acum este vremea să fim primitori de îngeri.

Va veni și vremea când cineva ne va întreba de ce am făcut asta doar pentru copilașii cei blonzi cu ochi albaștri, în schimb nu am mișcat un deget pentru cei bruneți, cu ten măsliniu, când au fost pe drumuri la rândul lor. Vom fi întrebați despre cum ne-am distribuit iubirea, dar nu acum. Nu acum.

Acum e o altă vreme a adevărului.