Publicăm în serial „Cronica anonimă a mișcărilor naționaliste din România” pe care o considerăm o necesitate impusă de actualul contex global cel puțin aparent favorabil reafirmării mișcărilor radicale […] […]

XI. Legionarii și comuniștii

1. Lovitura de stat de la 23 august 1944

Se știe că la 23 august 1944, regele Mihai renunță la Antonescu, rupe legăturile cu „Axa” și raliază România vechilor să-i aliați.

Guvernul Uniunii Sovietice, sprijinindu-se pe forțele militare păstrate în România, a reușit să impună la București un regim comunist, suprimând orice altă activitate politică decât cea comunistă, a alungat regele și-a instaurat o republică populară.

Ne putem întreba ce-au devenit acele mase populare, care au navigat urmându-l pe Codreanu, ce atitudine au adoptat ele față de evenimentele care s-au derulat aici timp de patru ani?

2. Evoluțiile convingerilor legionarilor arestați

Cei care au putut, în cursul războiului, să culeagă confidențele legionarilor care erau acum în închisori, unde ei au avut răgaz să mediteze asupra realităților politice, spun de mult timp că convingerile lor au evoluat. Ei îi urâseră pe germani, cărora nu le puteau ierta faptul că i-au părăsit la 23 ianuarie 1941, după ce până atunci îi încurajaseră constant. De atunci ei voiau să facă ordine în România. Ei au rupt atunci legăturile cu Horia Sima, iar șefii legionari similari se refugiaseră în Germania. Aveau sentimentul că Horia Sima îi trădase: Temerile lor, care sunt certitudini pentru mulți români informați, nu sunt lipsite de adevăr. După aceștia, Sima care era unul dintre locotenenții lui Codreanu, avea să accepte încă din 1938 de a se pune în slujba serviciului secret condus de Moruzov. După executarea lui Codreanu, nici unul dintre locotenenții săi nu avea calitatea de a lua conducerea mișcării legionare. Mănunchiul de militanți la care poliția râvnea să-i aibă în anchetă își punea obsesiv o singură întrebare: „în ce loc se află Horia Sima?”, lucru la care, pe bună dreptate, era foarte greu să găsești un răspuns. Dar Moruzov avea motiv să fie mulțumit deoarece ceea ce plănuise s-a realizat. Tot legionarii aveau să difuzeze vestea că singurul șef dintre legionari temut de poliție și, în consecință, cel mai mare dintre ei era Horia Sima. Și astfel, iată că anonimul profesoraș din Caransebeș a ajuns succesor al Căpitanului. Înțelegerea secretă cu Moruzov explică astfel că el a revenit – în condiții de deplină securitate – în mai 1940, că apoi a fost primit de rege și a fost legionar care a pătruns în consiliul de guvernare. Tot așa se explică faptul că Moruzov s-a lăsat arestat deși avea atâtea posibilități să fugă, dar era convins că vechiul său agent nu-l va părăsi niciodată.

Ce vrea să zică această versiune? Toată această istorie a fost inventată de poliția lui Antonescu pentru a-l discredita pe Horia Sima? În această organizație semisecretă cum a fost mișcarea legionară era inevitabil ca o poliție vigilentă și capabilă să-și creeze un „cap de pod”. Ori, Moruzov, fiind informat la timp, a devenit polițist de prim rang.

Trădați de germani, trădați de proprii șefi, legionarii din închisori au ajuns la concluzia că doar comunismul le poate oferi ocazia realizării programului lor, care era foarte îndrăzneț în problemele sociale. Și puțin câte puțin s-a consolidat ideea să se alieze cu comuniștii pentru a atinge scopul lor final.

3. Legionarii și comuniștii

În zilele următoare lui 23 august 1944, când partidele politice și-au recăpătat o oarecare libertate de acțiune, acestea s-au străduit să reunească în rândurile lor pe foștii legionari. Într-o scrisoare, presărată deseori cu reproșuri, Maniu informa pe Comarniciu, legionar de largă notorietate, că partidul țărănist și-a deschis larg porțile, acceptând în rândurile sale legionarii care s-au căit de trecutul lor, manevră care însă nu a adus prea mulți aderenți.

Oricum, mulți foști legionari s-au orientat în masă către partidul comunist, cel puțin se afirmă că li s-a ordonat acest lucru, dar cine a amânat acest ordin se uită să se precizeze. Unul dintre mulții iluștri legionari recrutați de Uniunea Patrioților, care a luat ființă între timp, a fost popa Burducșa, care, la scurt timp după defilarea cu crucea în mână în fruntea coloanelor în cămăși verzi, a devenit ministrul cultelor în cabinetul lui Groza.

Numeroși legionari au trecut în tabăra comuniștilor și cum aceștia erau la început și nu aveau experiență în viața politică, legionarii au reușit foarte repede să devină indispensabili în mai multe posturi în mai multe posturi cheie în partid și administrație.

Acest fenomen de daltonism politic nu a surprins pe nimeni. Legionarii și comuniștii aveau aceiași inamici, aceleași pasiuni, aceleași metode. Anterior, cu toate că legionarii se situau pe poziția de adversari ai marxismului, ei nu se dăduseră în lături să accepte în rândurile lor numeroși comuniști de notorietate, recrutați în special dintre muncitorii grupați în Corpul muncitoresc legionar, de sub comanda lui Demetre Grozea, care am văzut că a fugit în est în ianuarie 1941. Conducerea politică de la Moscova a dat oare în 1937 ordin muncitorilor din România să adere la legiune? Așa se afirmă.

La 16 decembrie 1940, în plină guvernare și orgie legionară, prefectul de Romanați, Liber Târnoveanu, cu directorul presei și propagandei legionare, Stroe, au primit acordul Ministerului de Interne de a pătrunde în lagărul de concentrare de la Caracal, unde să contacteze personalitățile comuniste închise acolo: Constantinescu-Iași, Mihai C. Bujor și Ilie Cristea. S-a angajat o discuție asupra valorilor ideologiilor comuniste și legionare, convenindu-se că, de fapt, comunismul nu diferă de legionarism, iar Bujor a afirmat că legionarii, deși purtători ai cămășii verzi, au „spiritul”. la fel de roșu ca și al comuniștilor. Întrevederea a fost atît de cordială încât Stroe i-a solicitat lui Constantinescu – Iași să țină un discurs la Caracal, la care acesta a replicat simplu că nu poate răspunde propunerii decât când va fi liber.

4. Legionarii se rup de comuniști. Rezistența legionară.

În toamna anului 1948, flirtul dintre roșii și verzi se pare că se apropia de sfârșit. Comuniștii au descoperit, după un anume timp, că foștii legionari, ocupanți ai unor posturi de conducere, plănuiesc o acțiune anticomunistă. Oricum, de la o zi la alta, prăpastia dintre ei se adâncea mereu.

Se poate presupune că legionarii doreau ieșirea comuniștilor de sub tutela Moscovei și să urmeze formula introdusă de Tito în Yugoslavia (n. n. ortografia din manuscris). Tot atât de bine se poate presupune că au fost dezgustați văzând că evreii își întind, fără măsură, autoritatea în stat, mai ales în economie și poliție, iar administrația românească a fost efectiv invadată de unguri.

Cert este faptul că evenimentele care s-au derulat în România, după 23 august 1944, au oferit propagandei legionare argumente mult mai pertinente decât cele propuse de regimul anterior anului 1939 și fanteziile lui Carol al II-lea și celorlalți ai săi.

Antisemitismul are, în 1948, cu totul alte motive de manifestare decât pe timpul când nu se putea reproșa evreilor doar că știu să facă rost de bani.

Cât despre patriotismul legionarilor, cum au putut ei să se împace cu ideea că țara a fost abandonată unei conduceri în care posturile supreme nu erau ocupate de români autentici și care acționau după indicațiile unui guvern străin?

Oricum, o rezistență activă organizată de legionari înarmați devine o realitate pentru mai mulți ani de aici înainte.

Astfel, în septembrie 1948, aceștia, ascunși în Carpații Olteniei, au atacat un convoi militar și au capturat trei camioane.

5. Emigrația legionară

S-a înfiripat, de asemenea, o emigrație legionară. În zilele de după 23 august 1944, Horia Sima a organizat în Germania un guvern pe care-l prezida alături de Pamfil Șeicaru, fostul director al ziarului „Curentul” ca ministru de externe (în cadrul acestui guvern) din care mai făcea parte generalul Cîrnoabă, Gîrneață și alții. Acest guvern se va dizolva odată cu înfrângerea armatei lui Hitler. O perioada nu s-a mai auzit nimic despre Horia Sima. Apoi el a apărut în Italia, iar mai apoi în Spania. Recent, un fost ministru legionar, trecut la comuniști, Livada, care a fost o perioadă secretar general la Ministerul Economiei Naționale, numit apoi consilier comercial la Roma, a fost chemat la ordine, deoarece a luat legătura cu Horia Sima.

Se zice că emigrația legionară are sediul. la Paris, aproape de misiunea americană și că șef. este Comaniciu1, despre care Maniu a scris nefavorabil în 1944.

Este posibil ca americanii să-i fi protejat pe legionari?. Cât adevăr cuprinde această afirmație? Se gândesc în ultimă instanță, oare, să-i utilizeze (precum au făcut-o. nemții în timpul războiului cu Horia Sima), pentru a exercita presiuni asupra conducerii de la București? Mai puțin de crezut; americanii s-au lămurit dinainte câtă încredere se poate avea în acești emigranți ca și în legionarii rămași în România.2

6. Dacă roata istoriei și direcția vântului.

Este imposibil ca această mișcare atât de amplă și de profundă cum a fost mișcarea legionară să nu fi lăsat urme pe care timpul nu le va putea șterge definitiv. Dacă după mai mulți ani evenimentele nu au făcut decât să amâne pasiuni pentru cei care au inițiat mișcarea, ideologia lor, nu înseamnă că nu mai are ori nu ar mai putea avea aderenți.

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi lipsit sprijinul armatei roșii iar minoritatea comunistă ar fi scăpat frâiele din mână ?

S-au gândit oare toți ce organizație politică era în măsură să-și asume conducerea destinelor țării?

Monarhia a fost suprimată și o revenire la putere era puțin probabilă. Partidul liberal era în agonie, rezultatele scrutinului din noiembrie 1946 nu lăsa nici un dubiu asupra acestui subiect.

Partidul naționalist-țărănist, care în noiembrie 1946, deși a obținut aproape 80% din voturi, dar nu avea conducere și nici cadre corespunzătoare, ar fi reușit, oare, să se organizeze și să se adapteze transformărilor politice și sociale?

Mișcarea legionară apărea, deci, în acest moment singura forță de rezistență și opoziție activă și dornică, aptă pentru a-și modela acțiunile la realitățile revoluționare ale perioadei respective. Singură, această formație era capabilă să adune în jurul său nenumăratele victime ale noului regim: ofițeri și subofițeri scoși din funcție, funcționari cu studii superioare, avocați și ingineri îndepărtați din profesii, proprietari agricoli expropriați, studenți dezorientați de noile legi școlare, salariați ajunși în mizerie ale căror retribuții au scăzut de 2-3 ori raportat la necesități, țărani tracasați de măsuri administrative, românii care suportau din ce în ce mai greu dominația străină și invadarea administrației de către evrei și unguri, toți cei care – într-un cuvânt – sufereau în absența unui conducător sau a unei organizații care să răspundă cel mai bine preferințelor politice.