În fiecare zi, locatarii observau același fenomen: un stol de corbi se aduna neabătut la aceeași fereastră de la etajul trei. Nimeni nu reușea să înțeleagă comportamentul păsărilor — până în momentul când oamenii din bloc au îndrăznit, în sfârșit, să pătrundă în interior.
Clădirea era veche, cu scări care scârțâiau la fiecare pas, becuri care pâlpâiau la cea mai mică briză, și vecini constants iritați din cauza gunoaielor acumulate pe palier. Totuși, de ceva timp, începuseră să se petreacă evenimente pe care nimeni nu le putea ignora.
În fiecare dimineață, scena se repeta. Corbii ocupau pervazul, crocănind, îmbrâncindu-se și fluturându-și aripile, ca și cum așteptau ceva sau pe cineva. S-au încercat toate metodele pentru a-i alunga, însă fără succes. Se întorceau neabătut, de parcă un fir invizibil îi atrăgea mereu spre același loc.
La început, oamenii glumeau despre ei. Apoi, atmosfera s-a schimbat, iar prezența păsărilor a fost percepută ca un semn nefast. Se spunea că în apartament trăia o femeie în vârstă care îi hrănea zilnic, dar nimeni nu o mai văzuse de mult timp. Noaptea, un ușor murmur de aripi părea să vină dinspre fereastră — de parcă stolul nu plecase complet niciodată.
Într-o zi, câțiva vecini au decis să verifice ce se întâmplă. Au bătut la ușă, dar nu a răspuns nimeni. Așa că au coborât pe exterior și s-au apropiat de fereastră, încercând să arunce o privire înăuntru.
Vederea i-a lăsat fără cuvinte.
În interior era o liniște apăsătoare, aproape ireală. Aerul mirosea slab a ceai vechi și a praf acumulat în straturi. Pe masa din cameră se afla o cană pe jumătate plină, câteva ziare ordonate cu meticulozitate și o pătură așezată cu grijă pe spătarul unui scaun.
Totul părea neschimbat, ca și cum proprietara locului ar fi putut apărea din clipă în clipă din camera alăturată.
— Ciudat… murmură cineva.
Oamenii s-au privit între ei, nesiguri, apoi au împins cu precauție ușa dormitorului.
Pe pat, între pernele aranjate perfect, zăcea o bătrână. Părea adormită, dar tăcerea grea și atmosfera rece spuneau totul fără cuvinte. Pe noptieră se aflau ochelarii ei, o carte deschisă la jumătatea lecturii și o farfurie cu câteva firimituri de pâine.
Era evident de ce corbii se întorceau zi de zi — era obiceiul lor de păsări inteligente, legătura cu femeia care îi hrănea poate de ani. Poate că o așteptau din reflex, poate că, în felul lor, nu înțeleseseră absența ei.
Când vecinii au ieșit în tăcere din apartament, din dreptul ferestrei a răsunat din nou croitul familiar al stolului.