Ziua Florilor

Sub stropii reci, gri, ce au început să curgă, pornesc, la pas. Cu degetele strânse, arc, duc geanta cea de zi cu zi, aceeaşi, sobră, nelipsită. Cele ce fac, azi, diferenţa sunt tovarăşele de drum, şi ele strânse, de frig. Sunt şase: patru garoafe roşii şi doi trandafiri, roşii şi ei. Eu sunt grăbită. Ele sunt triste. Şi supărate, aşa cum li se pare că este chipul ce poartă zâmbetul care le-a primit.
Sperau să ajungă, din mâinile unui bărbat galant, în braţele gingaşe ale unei femei frumoase, care să le primească cu bucurie şi, de ce nu, chiar cu dragoste. Dar nu au fost primite decât cu un zâmbet şters, ca răspuns la un simplu gest de amabilitate.
Ajung acasă şi le slăbesc din strânsoare. Pun apă în vază şi le aşez. Holul în care le instalez este plin cu flori. Triste, şi ele. Din cauza vremii, ori din cauza modului în care sunt privite de ceva timp.
Mă gândesc la nenumăratele frumoase flori pe care le-am primit de-a lungul vremii.
Îmi vin în minte toţi trandafirii, aşa cum nu pot uita primele mele frezii. Mi-au fost dăruite cu dragoste, iar eu le-am primit şi onorat pe măsură. Mi-au spus dragoste multă şi le-am răspuns la fel. Şi mă întreb dacă nu cumva au purtat ele toată dragostea din lume, iar eu am dăruit-o pe toată, încât nu a mai rămas.

Dăruim flori, primim flori. Dăruim, de cele mai multe ori, fiindcă aşa ,,se cade’’: din politeţe, din obligaţie. De puţine ori, cred, cu dragoste adevărată. Primim flori, zâmbind din complezenţă şi cu mulţumire, de cele mai multe ori. Nu şi cu dragostea pe care, fără să ştim, ele o aşteaptă de la noi. Şi nici nu cred că ne gândim prea des la asta.
Uităm că ele sunt asemeni nouă, că trăiesc, iubesc şi mor, asemenea nouă. Uităm că simt şi au aşteptări. Iar ziua femeii ar putea fi, la fel de corect, ziua florilor. Fiindcă, în acelaşi timp în care dăruim flori femeilor, putem gândi că dăruim femei, florilor.