În România comunistă, deportarea/delocalizarea persoanelor prin mijloace represive şi-a găsit inspiraţia în modelul oferit de gulagul sovietic.

Primele acţiuni de deportare au început în 1944 şi i-au vizat pe etnicii germani acuzaţi de colaborare cu autorităţile naziste. A urmat delocalizarea familiilor de mari proprietari de teren, de fabrici sau de alte întreprinderi comerciale. Ţăranii, care s-au opus colectivizării, au fost, la rândul lor, deportaţi.

La 18 iunie 1951 a avut loc cel mai tragic episod al acestei măsuri represive, când aproximativ 44.000 de persoane de pe o fâşie de 25 de km de la graniţa cu Iugoslavia au fost deportate în Bărăgan.

După 1955, foştii deţinuţi politici eliberaţi din închisori au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în diverse localităţi, cei mai mulţi în satele din Bărăgan deja construite ca