Anna Rain

se porneşte mereu de la o întrebare

se caută inevitabil câteva răspunsuri nesiguranța zilei transferată mâine mai avem ce mânca? e frig în podul palmei cuvintele blajine sunt decorticate ce mai rămâne nu se poate numi sens e doar un fel de colivă fără bomboane lipsește până și crucea de zahăr au furat-o necredincioșii acestei vieți pioșii se întreabă la ce bun eu spun că le place viața îndulcită nimeni nu știe mai bine ca un diabetic ce înseamnă să te înțepi probabil că rămân întrebări la care solicitanții nu vor mai găsi niciun răspuns

mai suplă decât o dimineață de ianuarie

se strecoară viața printre ziduri trece aproape nevăzută acolo unde se sfârșește nedumerirea începe înțelegerea că oricât te-ai ascunde prin fante nu scapi ea te fumează lent unghiul din care te privește fără s-o vezi e unic n-o ghicești n-o poți controla ea te mânuiește ca pe o țigară subțire în timp ce pleoapa nopții acoperă numele tău din care literele se scurg - umbre peste veacurile rămase fără scalp

vine o vreme când te crezi doar un zidar fără mistrie

atunci prinzi între palme lutul femeii și-i cureți de păcate pielea pui tăcerile să învârtă roata olarului îi ajustezi fricile și-n formele abia născute arunci cuvintele toate cuvintele pe care le-ai adunat în catacombele orașului tău când fugeai ca un lunatic, mutilat de soartă

nume pe o pagină de jurnal îngălbenită - amelly

femeia de apă e un țesut nou nimeni nu știe cine l-a inventat ea își aduce doar aminte cum au așezat-o într-o bucată de albastru apoi au răzuit clopote să curgă peste ochiul ei argintul i-au înnodat cuvintele în speranța că vor opri pentru ei toate sensurile nu au văzut că-n pântec poartă lumină și născătoare au uitat-o într-un colț de lume pustiu și întunecat azi se mulțumesc s-o închidă în cerc punct într-o mare de întrebări nerostite

rețete

la ultimul semafor, am hotărât să trec strada

de fiecare dată culoarea era roșie nu mă interesa dacă vreo mașină avea să-și încerce dinții în pielea mea nici câți ani avea șoferul ori cum se numea iubita lui din dreapta în fond nu mă interesa nici câte minute avea să mai clipească în ochiul meu imaginea ta din oglindă zâmbeai neștiutor duhnind a dragoste sfărâmată în timp ce eu, suspect, credeam că pot continua

dacă nu dormi, ține-mă de mână

e prea multă liniște pe coridoare nefiresc m-am învățat cu forfota ai grijă de sfori un naufragiu prin lumea asta n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist aici oamenii se ocupă de alte treburi n-au timp de copaci de frunze de ploi de leagăne aici totul vine și pleacă atât de repede încât ți se face frică de aceea pun somnul la păstrare și umblu cu tine de mână mă simt partizan

rețete

Aere

dacă nu pleci din mine, e semn că mă recunoști

inima asta e un pumn de cârpe strânse într-o batistă roșie mă locuiește cuminte în partea stângă în ea torn zilele și nopțile frica devine un motiv să-mi spun că nu mă pot opri aici că viața asta de actor e o nebunie frumoasă că nebunii ca mine vor sări gardul să umple câmpia să îmbrățișeze copacul să muște stelele de piept să înalțe avioane de hârtie până acolo unde păsările nimănui spun povești de iubire fără final dacă nu pleci din mine, e bină să rămân tot timpul "acasă"

locuiesc într-o vilă de hârtie

la parter las ferestrele deschisepentru toate păsările care cred că storurile nu-s decât niște corăbii unde-și pot lăsa cântecul ostenit mai sus potrivesc în ochii icoanelor mele scânteia fiecărui răsărit au nevoie de ele oameni călători prin cine sunt le e de ajuns să privească apoi se înalță odată cu păsările și vin și revin până când dincolo de pereții casei cuvintele se lipesc de timp lăsând să se înțeleagă de ce poezia din oameni și păsări nu pleacă niciodată

gările sunt simple pretexte

pentru fiecare tren e un mod salvator de a face oamenii să urce să coboare mă-ntreb atunci cu naivitatea unui copil pentru ce s-a inventat zborul?