Am aflat, nu demult, că în cercul meu mai larg al cunoștințelor, există voci care strecoară printre replici șoptite și conversații obosite ideea că femeile care nu au un bărbat alături sunt de compătimit.
Culmea este că ne compătimesc tocmai cei ce trăiesc în relaţii de compromis, în căsnicii rutinate, şterse de lumină, în poveşti în care au uitat să mai viseze. De la cei care nu ştiu sau au uitat că există mai mult, mai viu, mai adevărat decât ceea ce au ales să accepte. Dar noi ştim. Şi poate tocmai de aceea suntem, deocamdată, singure.
Suntem singure, dar nu însingurate. Poate că n-am fost alese sau poate că n-am ales, dar ce privilegiu, să poți alege! Ce binecuvântare să poți aștepta, cu răbdare senină, un bărbat care nu doar stă lângă tine, ci trăiește cu tine, care simte, care ascultă, care înțelege nu doar cu mintea, ci cu inima.
Nu, nu suntem de compătimit. A fi singură nu înseamnă a fi înfrântă. Înseamnă, uneori, a fi prea întreagă pentru o jumătate de poveste. A fi fără