Am calculat, din martie si pana acum, miercuri seara, pe 11 noiembrie, si mi-au iesit la socoteala noua luni ciudate, nu tocmai rele, dar asta nu le transforma intr-unele bune. Nicidecum. Cred ca, la un moment dat, prin vara, cand incepusera sa curga duios pe Instagram pozele albastre din vacanta cea mare si frumoasa, mi-am propus sa nu mai scriu nimic, dar nimic despre coronavirus. Oamenii au nevoie de optimism, mi-am spus. De costume de baie noi si de creme cu Spf. De Vitamin Sea. Sa ne recapatam macar o parte din viata, cea care ne da energie. Si liniste, deopotriva. Acea parte minunata si cristalina, care ar putea sa mai impinga frustrarile intr-o parte, daca nu poate sa le alunge definitiv din platoul acesta imens in care ne trezim ca ne miscam de cand ne trezim si pana adormim.
Nimeni nu a scapat intreg din tavalug, nelinistile au fost mai mari la unii decat la altii, unii, cinstiti, le-au dat glas, altii le-au ascuns sub randuri l...