Ana Pătan este cunoscută publicului român, grație festivalului „Om Bun” unde participa, ca solistă, după ce a fost remarcată de granzi ai folkului, din păcate, azi, regretați: Vali Sterian Victor Socaciu. A fost premiată, dar a vrut muzical mai mult. A luat calea Germaniei unde locuiește astăzi și astfel, fata de la Turnu Măgurele își construiește cu tenacitate, perseverență și mult talent cariera muzicală dorită. Compune, cântă, scrie versuri. L-a cunoscut pe Devin Townsend – muzician și producător canadian cu care chiar a colaborat. Ana Pătan a fost de acord să acorde un interviu reporterilor Buzz care au cunoscut-o grație jurnalistului TVR, Doru Ionescu. Un reprotaj despre ea a fost difuzat recent și la emisiunea „Remix” (TVR3).

Fotografii: Romaniadepretutindeni.ro

Rep: Când ai plecat din țară și de ce?

A.P: Am plecat prin 2002, cred, acum 20 de ani sau mai devreme puțin, cu un an sau doi mai devreme, în jur de 2000. De ce? Pentru că voiam să ies, să cunosc lumea și să învăț muzică, în primul rând. Pentru că în România nu erau atâtea posibilități de a învăța muzică, dacă nu erai din zona clasică. Trebuia să te duci, fie la Conservator și alternativă nu există. Eu voiam să învăț chitară electrică, n-aveam unde, așa că, în Germania am continuat pe linia asta. Am studiat chitara electrică, am studiat teorie muzicală, de jazz și tot felul de detalii muzicale care am simțit că-mi trebuie și mă interesează. Foarte mulți ani, cred că șapte, opt ani am mers la școală în Germania. Și încă mai învăț pe cont propriu.

„Primele săptămâni în Germania mi-au arătat că nu am exeperiență muzicală…”

Rep: Cum te-ai acomodat în Germania și ce te-a făcut să rămâi acolo?

A.P: Germania a fost pentru mine o surpriză foarte plăcută pentru că, după tot ce auzisem despre ea – că nemții sunt reci, că sunt prea multe reguli ș.a.m.d, nu avem nicio așteptare, nicio idee despre ea. Numai că o dată ajunsă în Germania, am fost tratată cu prietenie și m-au luat în brațe. M-au sprijinit în tot ce îmi doream să fac și, din fericire, am intrat direct în scena muzicală, a concertelor și cântam într-o formație. Erau un anumit respect și o anumită căldură, o anumită prietenie față de mine. Chiar mai mult decât le simțisem în România. Publicul este foarte receptiv și susține, în primul rând, financiar artistul și, în general, prin respect în mai multe moduri. M-am simțit integrată cumva și mi-am dat toată silința să fiu la nivelul așteptărilor lor. Să fiu ca ei, mai bună, mai disciplinată, mai capabilă, mai ales din punct de vedere muzical. Pentru că, în România, deși fusesem pe marile scene și eram mai mult sau mai puțin integrată în scena muzicală și credeam că am experiența necesară, primele săptămâni în Germania mi-au arătat că nu o am, de fapt și că trebuie să învăț foarte mult. Mi-am dat și eu seama de asta, nemții au avut răbdare cu mine și am muncit mult ca să ajung la nivelul la care simțeam că trebuie să fiu și sunt încă în procesul de a învăța și de ajunge acolo.

Rep: În anii ’90 ai participat la Festivalul de Muzică folk „Om bun” și ai obținut premiul I. Ce a însemnat acel premiu pentru cariera ta?

A.P: A schimbat totul peste noapte. Participarea la acest concurs a fost pentru mine, mai mult sau mai puțin o joacă. Mi-a făcut plăcere, îmi doream să particip o dată la „Om bun” și nu reușeam să aflu când este preselecția. Și, dintr-o întâmplare fericită care a început de la Alexandru Andrieș, care m-a asculat cântând și m-a luat o dată cu el în emisiunea „Vânare de Vânt”, realizată pe atunci de Vali Sterian și Victor Socaciu, acesta din urmă, și organizatorul festivalului. Ei m-au invitat să cânt o piesă în acea emisiune, una care le-a plăcut foarte mult, au fost impresionați. Vali Sterian s-a ridicat, m-a pupat pe obraji, cu lacrimi în ochi. I-a plăcut atât de mult, încât amândoi mi-au sugerat să vin la festivalul „Om bun”. Le-am spus că nu reușesc să aflu când este preselecția și ei au continuat: „Ne ocupăm noi. Te sunăm când este preselecția și vii”.

„Cred că este frumos când ne putem pierde egoul și când nu mai avem frica asta a individualității, a ceea ce faci, a ceea ce cauți…”

Rep: Cum te simți mai bine, când cânți sau când compui?

A.P: Cred că atunci când compun, pentru că mă pierd pe mine, nu mai sunt în control de ceea ce primesc, de informația care vine. Dimpotrivă, nu numai că nu mai am ego, dar încerc să-l dizolv pentru că, dacă nu fac eforturi să devin una cu acea sursă de inspirație care îmi vorbește în momentul acela și să prind toată informația de la ea, atunci pierd foarte multă informație și le primesc trunchiate și nu vor mai fi niciodată un cântec întreg. De aceea încerc să nu fiu eu, ci să fiu acel univers, acea energie care încearcă să mă atragă și să-mi comunice ceva. Cred că este frumos când ne putem pierde egoul și când nu mai avem frica asta a individualității, a ceea ce faci, a ceea ce cauți. Pe de altă parte, și a interpreta un cântec pe un instrument sau cu vocea care este un instrument foarte direct, care este montat chiar în tine, chiar în corpul tău, este absoult minunat pentru că atunci ești în contact cu tine foarte direct. Ești din nou una cu lumea înconjurătoare pe care vrei să o exprimi. Numai că este puțin, cum să spun, e ceva mai mult control decât atunci când compui. Pentru că trebuie să urmărești anumiți parametri și trebuie cumva să prestezi, iar în procesul acesta e o latură de control care limitează puțin lucurile, este mai puțină libertate de acțiune, cum ar veni.

„Tot ce auzim la radio sau păsările de afară sau zgomot, asta se transformă în muzică în capul nostru…”

Rep: Când ai început să compui și cui te adresezi cu muzica ta?

Primele cântece le-am compus copil fiind, nu știu de ce. Pur și simplu, au ieșit. Probabil, din cauza muzicii pe care o auzisem până atunci și care, cumva se întorcea din mine. Pentru că toți auzim sunete, muzici în jurul nostru. Tot ce auzim la radio sau păsările de afară sau zgomot, asta se transformă în muzică în capul nostru. Dacă au niște sunete cu o structură este muzică și din nou, sunt convinsă că orice om simte muzica, aude muzica în capul, mintea, sufletul lui. Pentru mine, pur și simplu, trebuia să iasă afară, să se exprime într-un fel sau altul. Am început să fac niște cântece country și le cântam copiilor de la bloc, le-au plăcut foarte mult, au zis: „Mai fă-ne, mai fă-ne!”. Le învățau pe toate și le cântam cu toții seara, când ieșeam afară în jurul blocului. Era așa de distractiv pentru că, pur și simplu continua pentru că era frumos. Așa am ajuns să cânt și pe scena școlii, la liceu, pentru că aveau nevoie de entertainment și muzică la serbările școlare și mă invitau pe mine, pentru că eu aveam chitară, cântam și făceam toate cântecele astea amuzante, interesante și așa s-a legat. Compun mai degrabă ca să nu țin în mine. Pur și simplu iese, explodează ceva. La liceu eram pe scenă la festivitățile școlare, apoi, când am ajuns la facultate participam la Balurile bobocilor și, așa, dintr-un spectacol într-altul, se întâmpla că eram tot mai atrasă în această lume a muzicii și membrii muzicali ai acestei comunități mă integrau tot mai mult. Până când, cumva, la un moment dat, am realizat că sunt muzician, indiferent de ce am studiat și ce îmi închipui eu că o să fac în viață. De fapt, sunt muzician și asta a fost foarte clar în momentul în care am ajuns în Germania și nu mi-a mai stat niciun obstacol în față în a studia muzică și în a mă dedica 100% muzicii. Atunci am realizat că întotdeauna am fost muzician, numai că nu mi-am dat voie să îmi urmez această chemare. La un moment dat mi-am permis și a fost ca o reuniune a mea cu mine, atunci am început să revin la mine, am început să fiu cum eram în copilărie – să râd, să mă bucur, să nu-mi mai fie frică. Atunci au început și celelalte lucruri din lumea materială să mă găsească.

Rep: Și fratele tău, Pithos cânta. Te-a influențat și el în muzică? Vă sprijiniți reciproc în proiectele muzicale?

Da, da, o mai facem și acum. Sigur că m-a influențat, pentru că el e cu șapte ani mai mare decât mine și, firește, el, când era adolescent, era în toate lucrurile astea care țin de muzică, de filme, de informație venite din afară, care greu ajungeau la omul de rând pe vremea lui Ceaușescu. Era pe sub mână totul. El fiind adolescent, la vârsta la care voia să afle toate lucrurile acestea și care îi ofereau acces la muzică, m-a învățat despre muzică. M-a învățat despre Beatles, despre Elvis, despre începuturile muzicale, muzică country. Am început prin el cu toate filmele, muzica în limba engleză, firește. Cumva, mi-a deschis această cale, mi-a deschis curiozitatea și m-a învățat să cânt la chitară. El mi-a arătat primele acorduri pe chitară.

„În străinătate n-am întâlnit vedete, am întâlnit muzicieni care sunt dedicați față de ceea ce fac…”

Rep: Ai cunoscut sau ai colaborat cu vedete? A fost complicat?

A.P: Nu, deloc. Este un concept pe care aș vrea să-l clarific – vedete. În străinătate n-am întâlnit vedete. Am întâlnit muzicieni care sunt așa de dedicați față de ceea ce fac, încât, datoria lor față de muzică depășește cu mult egoul lor sau acest teatru pe care simt că trebuie să-l joace ca să fie respectați în societate. Practic, sunt niște oameni foarte sensibili, foarte umili, foarte prietenoși, foarte apropiați, deschiși, neprefăcuți și de aceea pentru mine cred că a fost lecția maximă să fiu în jurul lor, să văd cum funcționează. Mare parte din muzică, sigur, o poți învăța din cărți, sigur o poți învăța exersând acasă și descoperind lucruri, dar foarte mare parte din muzică o înveți din atitudinea altora, nu neapărat din ceea ce cântă ei sau din ceea ce îți spun, ci din felul cum se comportă atunci când cântă. Asta este pentru mine trăsătura definitorie a unui mare muzician, să te facă să te simți mai mare decât ești, mai mare decât ei ca să te ajute să-ți descoperi miracolele din tine, să ți le urmezi. Când începi să le exprimi, atunci începe să ți le identifice și să ți le încurajeze. Asta s-a întâmplat cu mine și, în primul rând, cu Jonas Hellborg care este mentorul meu muzical principal și partenerul meu de viață și asta face totul mult mai puternic, firește. Același lucru l-am experimentat cu Devin Townsend care e unul din marile nume pe scena modernă de Heavymetal mult mai largă decât atât, pentru că se duce în mai multe domenii. Dacă cineva și-ar închipui că lui Devin Townsend nu-i ajunge nimeni nici cu prăjina la nas, dimpotrivă, este exact opusul. Este o persoană căreia simt că-i pot spune absolut orice și nu să mă descurajeze. Asta mi se pare minunat, adică faptul că el a participat pe albumul meu. Deci, el m-a ajutat în a face primul meu album atunci când aveam probleme în a găsi muzicieni care să mă ajute pentru că nu produsesem nimic în prealabil și nimeni nu știa ce muzică fac eu, dacă sunt într-adevăr capabilă s-o fac. El a ascultat demo-urile și, pur și simplu, a venit și a cântat pentru album pentru că crezut în el.

Rep: Ai lansat anul acesta albumul „Spice, Gold and Tales Untold”. Care a povestea lui?

A.P: Am cântat prea mult la chitară și mi s-a rupt un tendon și n-am mai putut cânta. Este sfârșitul carierei muzicale pentru foarte mulți muzicieni de care am auzit, pe care i-am găsit apoi pe interent și mi-a părut foarte rău în momentul în care mi s-a întâmplat asta pentru faptul că nu făcusem acest album pe care mi l-aș fi dorit. Singurul lucru care m-a ținut puternică să mă refac și să reîncep să cânt la chitară, să reînvii muzica din mine a fost această idee că trebuie să fac acest album și mi-am promis mie că o să mă fac bine și o să fac acest album. Au fost câțiva ani de terapie, gheață și multe alte lucruri și, în sfârșit, din fericire, mi s-a făcut bine mâna și imediat am început lucrul la acest album. Am scris o grămadă de cântece, în primul rând, ca să le exersez și să îmi exersez mâna, să fie mai puternică. Am cântat cântecele astea în multe concerte ca să văd cum se dezvoltă ele în stare live, cum reacționează la public, cum reacționează publicul la ele și când am ajuns la vreo o sută de cântece m-am oprit și am început să aleg din ele, să văd dacă am suficient de multe cântece bune pentru album.

„Îmi doream să evadez din acea realitate, din limitări…”

Rep: Cum a fost adolesecența ta? Care sunt cele mai vii amintiri?

A. P: Adolescența este de când devii conștient că nu mai ești copil și că devii om mare, ceea ce e o mare responsabilitate și frică pentru mine, și cred că pentru orice adolescent. Îmi amintesc că aveam foarte multe dubii despre mine și îi întrebam pe toți cei din jur cum mă percep. Este perioada în care, cumva, ți se dezvoltă egoul și nu știi cum se face lucrul ăsta. Îți dorești să ajungi să-ți trăiești toate visurile pe care ți le-ai făcut în copilărie și nu prea știi cum. În același timp trebuie să devii cetățean respectabil al societății, ești, cumva, forțat să mergi la școală, la facultate, la ceva ce, poate nu te reprezintă în totalitate, poate te îndepărtează de tine. Sunt multe speranțe și multe frici. Asta îmi amintesc eu din adolescența mea. Îmi doream să evadez, nu știam din ce. Îmi doream să evadez din acea realitate, din limitări, îmi doream să evadez din așteptările pe care le avea societatea pentru mine și îmi doream să mă joc, să descopăr, să mă bucur. Asta am făcut până la vremea când am intrat la facultate. Am intrat la facultate relativ devreme. Aveam 19 ani în primul an de facultate și cred că asta m-a ajutat pentru că, încă aveam acea pasiune copilărească de a face tâmpenii. Tâmpenii în modul pozitiv, la modul de a explora lumea și de a învăța lucuri frumoase prin a mă juca.

„Faptul că în România există o anumită indiferență care blochează orice pornire bună de dăruire ține lucurile în loc…”

Rep: Ce este mai greu pentru tinerii muzicieni fiind într-o țară străină?

A.P: Nu cred că e nimic greu. Cred că e mai ușor fiind într-o țară străină, pentru că sunt mai puține piedici, cumva. Este mai mult respect, mai mult sprijin, sunt școli de muzică care te ghidează, te învață respectul față de muzică pentru că respectul este foarte important de ambele părți: de partea artistului și de partea publicului. Nu vreau să vorbesc rău despre România și nu o fac niciodată în străinătate, dar vouă pot să vă spun pentru că, poate i-ar ajuta pe români să devină conștienți de faptul că ăsta e unul dintre punctele cheie care ține România în spate, în umbră, în jos. Lipsa de respect nu neapărat față de calitate sau lucrurile frumoase și bune, ci față de absolut orice. În mod normal, ar trebui să existe respect pentru orice: pentru viață, pentru animăluțe, plante, pentru orice face oricine, pentru șoferul de autobuz, pentru bucătăreasa care îți servește o mâncare bună și caldă, pentru părinți și pentru absolut orice. Și faptul că în România există o anumită indiferență care blochează orice pornire bună de dăruire ține lucurile în loc, iar asta nu am întâlnit în străinătate. Am întâlnit exact opusul și asta m-a ajutat să merg mai departe, mai ales în muzică…

Reporter: Ce mesaj le-ai transmite tinerilor artiști care vor să îmbrățișeze o carieră în muzică peste granițe?

Ana Pătan: Faceți asta cu toată încrederea, nu vă lăsați înfricoșați de ceea ce vi se spune. Este foarte frumos să vă uitați la cei care știu să facă lucrurile pe care ați vrea voi să le faceți, dar nu luați lucrurile acestea 100% pentru că nu vreți să deveniți persoana aceea. Ascultați-vă vocea interioară și nu aveți niciun fel de frică. Nu există niciun motiv de frică. În final, lucrurile se vor întâmpla perfect, tocmai pentru că vi le doriți. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, o să iasă. Știi cum se zice: universul va conspira la dorințele tale.