Marţi, 1 noiembrie 2022, la TVR 2, emisiunea „Destine ca-n filme” cu Iuliana Marciuc are o ediţie dedicată celei care a fost şi rămâne marea noastră solistă (dar şi muzician) jazz ANCA PARGHEL.

Stinsă în 2008, în plină carieră, Anca Parghel s-a identificat cu jazzul românesc încă din primii ani ’80, fluturând tricolorul pe multe meridiane ale lumii.

Născută la Câmpulung Moldovenesc, s-a întrupat artistic, încă din băncile Liceului de Muzică din Suceava, ca solistă vocală şi, în paralel, o pianistă de forţă şi de profunzime.

Atrasă deopotrivă de folclor şi de jazz, a continuat studiile de muzică clasică la Conservatorul din Iaşi, pentru a se apropia până la identificare de muzica de improvizaţie, însoţindu-se cu – practic – toate vârfurile jazzului românesc.

În 16 septembrie 2022, când ar fi împlinit 65 de ani, echipa „Destine ca-n filme” i-a intervievat pe câţiva colaboratori ai muzicienei la „Bucharest Jazz Festival”.

Unii au omagiat-o pe scenă, alţii în culise, pentru TVR 2: Florian Lungu, Ionel Tudor, Luiza Zan, Mircea Tiberian, Tudor Parghel, Liviu Mărculescu, Virgil Mihaiu, Emilian Tantana…

„Cred că jazzul te alege, ar trebui să fie o mare selecție virtuală undeva, pentru cei care vor să facă jazz, deși e o muzică deschisă tuturor. Trebuie să fii cu adevărat foarte dotat să-l faci bine, este o eliberare și, într-adevăr, o punere în pagină a sufletului tău și a vieții interioare cu bogăția ei, fără nici un cuvânt real. De la om la om…”.

Vorbe de duh, cum le zic eu, pe care le caut mai mereu, să le poziționez în fața unei emisiuni, a unui portret. O declarație care să creeze intrigă, interes, să declanșeze evadarea în dimensiunea artistului.

De astă dată, le-am ales dintr-un portret Anca Parghel, semnat de regretata mea colegă teveristă, Mariana Bădan. Tot la început de emisiune, erau citați Florian Lungu („o voce de flacără“) și Mircea Tiberian: „Creează energie, intră pe post de locomotivă, duce orchestra după ea…“

La 5 decembrie 2018 s-a împlinit un deceniu de la trecerea în nemurire a marii noastre soliste de jazz.

Prea tânără, dincolo de carieră prodigioasă, senzațională pentru anii săi… Pe doamna Anca am cunoscut-o la Moșu acasă, când cu filmarea emisiunii „Jazz Restitutio“, așadar în toamna lui 2005.

Nu mai era în România, oficial, decât pentru câte un concert mai special; profesoară universitară prin Belgia, își mutase câmpul de activitate în Europa de ani de zile.

O auzisem cântând în ultimii ani ’80, la Costinești, apoi în seria emisiunilor-concert filmate de TVR în anii ’90 – cu Marius Popp în primul rând, parcă și cu Ion Baciu jr…

Nu uit – deși n-am fost acolo, dar am asistat transmisiile TV în direct – întâlnirea ei pe scena de la Mamaia, în 1993, cu marele chitarist Larry Coryell.

O revelație (și pentru ei) care parcă nu se mai termina! Probabil cea mai puternică voce feminină auzită vreodată în jazzul românesc, care a și lăsat cea mai importantă zestre discografică dintre toate colegele din acest volum, atunci când a plecat, la 51 de ani, în plină maturitate artistică, când părea să aibă încă atâtea de spus.

În intimitate, un caracter vertical, dar și dispus la confidențe, dur și moale în același timp, cu un râs molipsitor, plin de umor…

Florian Lungu: „Bun găsit la o nouă ediție a emisiunii noastre «Jazz Restitutio» – una deosebită, fiindcă o avem invitată pe cântăreața, pianista, aranjoarea, compozitoarea, profesoara Anca Parghel. Fii binevenită pe coordonatele acestei emisiuni care își propune să depene amintiri despre jazzul autohton, despre evenimentele și personalitățile sale. Ești fără nici un dubiu o personalitate a jazzului nostru, fapt atestat de numărul mare de prezențe peste hotare, la nenumărate festivaluri, dar să nu uităm discografia realizată în străinătate; să amintim și că – prin concurs și fără pile – ai reușit să ajungi profesoară de canto jazz la Conservatorul Regal din Bruxelles, unde au fost studenți și cei doi fii ai tăi”.

Emisiunea continuă cu fixarea câtorva date biografice – nașterea la Câmpulung Moldovenesc, ascendența încă din primii ani ’80, când urma cursurile Liceului de Muzică din Suceava, ca o solistă vocală, dar și, în paralel, o pianistă de forță, de o profunzime și o sensibilitate aparte.

„Am avut o copilărie cu totul aiurită și nefericită, mama m-a susținut până la moarte, tata mai tânăr – mai nebun, talentul îl am de la el; dar acest personaj a divorțat, iar copilăria mea a trecut prin scene de groază – bătăi, geamuri sparte, haine arse, copilul dormind prin grădină…”.

Atrasă deopotrivă de folclor și de jazz, a continuat studiile de muzică clasică la Conservatorul ieșean, pe de altă parte apropiindu-se până la identificare de muzica de improvizație, însoțindu-se cu – practic – toate vârfurile jazzului românesc. Moșu preciza tot la început de emisiune că Anca a absolvit conservatorul cu lucrarea de diplomă numită „Charlie Parker și geniul improvizației“.

„Se vede că jazzul m-a pasionat din facultate, chiar din liceu, pentru că este o muzică așa de fecundă, de excitantă. Și imaginativă, nu puteam să trec pe lângă ea. Iar Charlie Parker a fost mentorul meu și profesorul pe care și acum îl urmez, deși nu l-am întâlnit niciodată fizic, iar studenților mei le zic să facă și ei ce am făcut eu în acele vremuri, când transcriam solourile saxofonistului – o școală senzațională pentru mine.“

Moșu o completa: „Și eu le spun la cântărețe că, dacă vor să fie bune improvizatoare, să asculte saxofoniști, trompetiști și nu cântăreți, pentru că vocea în jazz este un instrument care de multe ori cântă cu silabe onomatopeice, fiindcă ritmul foarte special și valorile foarte diferite nu permit un text”.

Apoi, a ridicat mingea la fileul solistei, întrebând-o despre care considera că a fost marele boom, un succes memorabil din carieră peste hotare…

„Germania a fost nu prima țară în care am ajuns, dar cea în care am avut mare succes și turnee nenumărate și în care și acum sunt impresionată de public. De altfel, am venit la tine direct din Germania… acolo e mereu o nebunie, se pare că mă potrivesc foarte bine cu spiritul lor. Iar primul concert a fost la Zilele festivaliere de la Leipzig, unde am făcut senzație pentru că nu cânta nimeni așa, iar din România nu prea fuseseră mulți artiști acolo”.

Florian Lungu aduce vorba și de impresarii germani, care au cunoscut-o, ducând-o apoi în serii de turnee. De asemenea, aceeași țară a imortalizat-o pe coperta celei mai importante reviste de jazz din Europa – „Jazz Podium“. De altfel, când a revenit acolo mai târziu, avea să colaboreze intens cu pianistul, șeful de formație și compozitorul Klaus Ignatzek, cu care a înregistrat mai multe discuri…

„Da, paradoxal, acolo am un fel de lipici, un magnetism care mă atrage, iar nemții sunt atrași de mine ca artist latino cum sunt eu…“ Florian Lungu: „Ei sunt mai reci, iar când văd pe cineva atât de vital, de comunicativ, de exploziv, cum ești tu pe scenă, sunt mișcați. Ce am apreciat eu foarte mult la tine e că tu te simți cel mai bine pe scenă; alții au trac, tu dimpotrivă, atunci trăiești cu adevărat!“ Anca, râzând: „Da, atunci nu te poate atinge nimeni, ești liber de lumea din jur, deși pentru ea, pentru public ești acolo”.

Apoi, discuția a balansat spre debuturi, Moșu pomenind de începuturile sucevene, în duo cu trombonistul Liviu Mărculescu, solista cântând deopotrivă și la pian.

Mai mult, Anca a fost și conducătoarea unuia dintre primele cluburi de jazz din țară, întreținut și polarizat așadar de o femeie.

Încă o declarație din interviul Marianei: „Când am intrat în acest gen, se făceau deja festivaluri, am avut unde să plonjez, un peisaj muzical. Pe undeva, când mă portretiza, Virgil crea el însuși un personaj (era artist plastic), așa că a avut o contribuție esențială – primele portrete, aura de model – se spunea că sunt modelul lui preferat… Cluburile sunt mici, dar sunt școala noastră, sunt laboratoarele în care se formează muzicienii; pot greși, dar de acolo pot învața. Atunci se învață umilința, sociabilitatea, se cunosc oamenii, acolo nu e limită de vârstă, credință, religie; cine vine acolo se presupune că este chemat și are ceva de spus”.

„…Când ți-ai găsit primii parteneri – Romeo Cosma, Ion Baciu jr, Titel Popovici – în timpul studiilor universitare?“ (Florian Lungu)

„Da, era toată gașca de acolo, am prins perioada cea mai bună a lui Baciu – Țunțu -, era important să ne întâlnim pentru că de acolo plecau toate informațiile, acolo a fost școala! Țunțu e foarte bun și acum, unde e el, uite că a revenit și în România. El e foarte talentat – și ca pedagog, ca profesor: la vârsta lui știa ce să spună unei cântărețe! O perioadă bună, când Iașii erau plini de trupe și formule, se studia, se lucra, era big bandul lui Titel Popovici, pe care l-am alcătuit împreună – era înțesat cu studenți din Conservator, aveai de unde alege. Iar la București am colaborat cu Johnny, destul de mult. Am avut, ca Picasso, perioada Johnny, cu Garbis Dedeian, Mircea Tiberian, Marius Popp… N-am ratat nici-un pianist important, se pare că au apărut când trebuia, ca eu să urc… Cu Johnny a fost extraordinar, pentru că la piesele lui scriam texte, și în engleză și în românește, i le și cântam pe toate la pian și el se întreba: «Păi eu acum ce să mai fac?»

Am o amintire nemaipomenită și de la Mamaia, din 1993, când l-am întâlnit pe Larry Coryell, o dragoste la prima vedere: la un moment dat i-a oprit pe ceilalți instrumentișți și a cântat numai cu mine, au fost momente foarte intense. Organizatorul de atunci, Mike Godoroja, mi-a zis că l-a sunat Larry și i-a zis: «Mă interesează fata!», eu eram aceea… De atunci a fost destul de greu de găsit, dar sper sa mai vina o dată în România cu formula aia, mai specială. De atunci s-au întâmplat multe, mi-a purtat noroc Larry!”.

Și încă două declarații fixate de colega mea: „Nu prea are rival în Europa, ca și Aura – dar divin al unei voci speciale, timbru pregnant cu mare claritate a impostației, întindere foarte mare. Un muzician subliniat de compozitor, orchestrator, pianistă beneficiind de acea trăsătură muzicală râvnită – aceea a muzicalității.“ (Florian Lungu); „Poate cânta orice stil de jazz vocal, de la cel timpuriu la avangardă”. (Mircea Tiberian)

Moșu: „Să amintim telegrafic alte colaborări de prestigiu – Thomas Stanko, Gustav Brom, Anatoli Vapirov, adică cei de lângă noi, apoi Namyslovsky din Polonia; în Germania – Thomas Moritz, Ignatzek, Toots Thielemans, Philippe Catherine (cu care ai cântat prima dată la București)… Apoi Claudio Roditi (compozitorul meu preferat de latino), Gustavo Bergali din Argentina, în State Kenny Blake, Winton Marsalis…

„Prima dată am fost în America în 2002, cred, de atunci am început naveta, de 7-8 ori pe an, de la Bruxelles e foarte ușor – șase ore până la New York, doar cu fusul acela orar nu m-am putut acomoda nici acum. Și acum, în septembrie, am avut turneu, ca în «Route 66» – de la New York, Boston, prin Chicago – până la Los Angeles și San Francisco. Dacă nu veneau uraganele astea, poate mergeam și în Brazilia, dar am așteptat să se liniștească vremea. Să nu uit de San Francisco, de cluburile de R&B, sunt mulți muzicanți foarte buni acolo. Dar și în Franța am cântat cu muziceni extraordinari, de exemplu un pianist care mi-e și coleg la Bruxelles – Eric Legnini. Plus Archie Shepp, Hein van de Geyn, cu Aldo Romano – baterist, nu mai zic de cântăreți cunoscuți în State, Jon Hendricks, deși e bătrân.“

Numărasem, pe site-ul oficial al artistei, când cu emisiunea, din 1986 până în 2000, nu mai puțin de 13 discuri editate oficial, dintre care cinci în România, șapte în Germania și unul în Austria.

Florian Lungu: „Mi-amintesc de toaca de pe discul tau «Carpathians Colors» cu multe teme folclorice, i-ai șocat pur și simplu, era o piesă cu o toacă de Paște – o imitai, apoi cântai «Hristos a înviat!» pe paru voci, suprapuse toate de tine”.

Anca: „Da, m-am gândit că noi nu prea avem percuție în muzica noastră tradidițională, ceva tobițe, dar avem toacă în cea bisericească… Am făcut o emisiune întreagă, vreo șase minute durează, la final inginerul de sunet mi-a zis: «Strange country!»… La «Hristos a înviat!» sunt vreo 20 de voci, mi se tot cere să cânt «Toaca», dar e obositoare, respir doar de câteva ori, doar în patru minute…“

Florian și Anca s-au mai conversat despre discuri, inclusiv despre cel mai recent:

„Ultimul pe care îl mai am, «Midnight Prayer», din 2000, e tras și aici și la Bruxelles, cu Anca Parghel & Sons (Ciprian și Tudor). Ei au fost studenți la doi mari maeștri ai lumii, zic eu, unul e contrabasistul belgian Jean Louis Russell Fosse – Ciprian a fost pe majoritatea discurilor cu Klaus Ignatzek, a absolvit cu magna cum laude; iar Tudor a lucrat cu Bruno Castellucci… Tiberian zicea să mai lase tobele… e și pianist, dar cântă la toate instrumentele, e și aranjor; dar el a făcut clasic, pe undeva s-a născut deja pianist de jazz… Iar Belgia e o țară micuță, bătută de muzicieni pe metru pătrat! Bruxelles a fost un șoc neașteptat, probabil că acolo a trebuit să ajung; ne-am format ca muzicieni și oameni toți trei, pentru că nu e ușor de trăit în străinătate”.

Am ilustrat dialogul cu un concert recent, cu Puiu Pascu și cei doi fii ai Ancăi, la Gărâna. Dar arhivele au curs de asemenea cu solista alături de Johnny Răducanu, Marius Popp, Ion Baciu jr, Mircea Tiberian și se încheia cu un concert „Jazz Alive“ la Sala Radio, din 1994, cu Big Bandul Radio condus de Ion Cristinoiu, cu Ionel Tudor la pian.

Emisiunea din 2007 a Marianei a fost filmată parțial la Anca; se întorsese acasă unde se simțea cel mai bine, își cumpărase o casă, dar se și îmbolnăvise…

„Una e tratamentul dur, alta e dorința de viață; dar mai e și vocea, ale cărei vibrații cred eu că au participat la vindecare, vibrația interioară care face să se schimbe răul în bine. Contribuția esențială cred, pentru că celulele sunt inteligente și se vindecă, cele bune – se spune – de lângă cele bolnave le vindecă și pe ele, le îndreaptă, le educă, și poate că totul ține de miracol… Poate și de publicul care mă iubește, studenții care nu mă lasă, copiii care îmi sunt alături; o armată de oameni – pe care îi simt că mă iubesc și au nevoie mare de mine – nu m-au lăsat să mor. O cântăreață are grijă întotdeauna să nu rămână singură. În cazul meu, îi am alături pe băieții mei – Family Trio Parghel”.

Așa cum am cunoscut-o eu, Anca a fost spre final împăcată cu sine, nu oricum. Sigur, mai avea lucruri de făcut, am senzația că voise – cu casa din România – să se reinventeze aici, să dea nu numai în Belgia, ci și acasă din ceea ce primise și dobândise în cursul prodigioasei sale cariere.

Într-o superbă emisiune portret „Români de top“, realizată în 2008 (anul în care, în 5 decembrie, artista a plecat) de colega mea Dora Muller pentru TVR International, solista reușește să treacă prin cariera și viața sa în mai puțin de jumătate de oră, un excurs cu numeroase judecăți de valoare, cum le-am considerat eu…

„Am vrut să fiu blondă, înaltă și cu ochi albaștri, dar sunt micuță, brunetă și cu ochii căprui întunecat; asta e, trebuie să mă plac așa cum sunt. (râde, n.a.). Sunt o bucovineancă bună la suflet, generoasă, harnică, proastă de bună, afurisită cu cine nu trebuie și bună… tot cu cine nu trebuie (râde, n.a.). Sunt foarte muncitoare și studioasă, învăț până când mor – deși nu voi muri –, tot învăț în fiecare zi, că vrea sau nu vrea lumea. Așa am aflat de susținere – bani – principii, astea-s elementele cu care trebuie să ai grijă cum le suprapui, cum le ordonezi unul după altul, că nu se înțeleg unul cu altul!

Nu pot sta locului, și dacă dorm creierul meu bârâie non stop, mi se spune că sunt un fenomen, așa zic și eu… Ce mare fericire decât că poți fi iubit și poate invidiat, nu-mi pasă de a doua categorie, m-a făcut Dumnezeu cu o voce de cristal, de privighetoare, moștenită de la mama, talent de la ambii părinți (tata venea din familie de lăutari, mama era o splendoare de femeie, foarte talentată, cu voce de Maria Callas). Ei n-au făcut muzică, deci eu port în spinare toată dorința părinților, nu mă pot abate de la acest drum, cât am vrut eu s-o fac, nu m-au lăsat; dar colateral fac o groază de chestii care mă pasionează – medicină, croitorie, design de mobilă, bucătărie, gourmet, casă, mașini, limbi străine. Mă laud, dar e-adevărat ce spun”.

În 2008, artista a primit numeroase premii, din care o parte pentru albumul „Zamorena“ și single-ul „Brasil“ lansat în colaborare cu Fly Project și Tom Boxer.

De amintit „Artistul anului 2008“ și „Cel mai bun cântec pop-dance“ la Premiile Radio România Actualităţi, „Premiul pentru întreaga activitate” la Romanian Music Awards, „Trofeul aniversar“ și „Best Hit“ la Romanian Top Hits.

În decembrie 2008, Fly Records și Roton au lansat albumul „Colind pentru România“.

În 2009, a fost filmat un videoclip pentru single-ul „Andale“ al artistei, înregistrat în toamna lui 2008, acesta urmând a fi acompaniat și de lansarea ultimului album pop-dance al marii soliste.

În februarie 2009, „Jurnalul Național“ și Fundaţia „Anca Parghel” au reeditat albumul Midnight Prayer“, care a însoțit ediția de colecție a cotidianului, dedicată artistei.

Cu ocazia zilei de naștere a artistei, în septembrie 2009, Hard Rock Cafe a găzduit un concert „In memoriam“, atunci urcând pe scenă Tudor și Ciprian Parghel, Puiu Pascu şi Alin Constanțiu, cu invitate speciale solistele Luiza Zan, Paula Seling, şi Ozana Barabancea.

„Îmi place să fiu persoană publică, pentru că am nervii tari. Faima și banii sunt un pericol mare, e bine să-ți vină când ești înțelepțit; daca te faci mereu mai mic și mai umil – «Mulțumesc, Doamne!» – atunci el te urcă și mai tare. Altfel, te ia și te trântește de nu te vezi. Dacă mi le dădea la 30 de ani, cred că făceam niște prostioare….

Nu există lovituri, ci probe ale vieții. Zic mulțumesc și repet zilnic: Totul se vindecă, totul e perfect. Așa am auzit la părintele George de la biserica din Olari. Totul se vindecă, mi-a zis… Puneți-vă în pace cu voi, iertați și iertați-vă tot și fiți iertați.

Lumea are nevoie de har… Harul mi-a ieșit câte puțin, dacă ieșea deodată îmi pierdeam capul… Bateristul Billy Hart, după un concert împreună, în lift, mi-a zis – «Tu auzi niște note, care nu sunt audibile pentru o ureche normală, ce fel de extraterestră ești?» Era chiar înfricoșat de mine (sigur că le aud). Marsalis a venit și mi-a zis: «Pot să pun mâna pe tine? Să vad că ești adevărată?» Îmi face plăcere să aud așa ceva…

Să fii dascăl e o provocare pentru mine – știință, magie, farmec personal, toate trebuie să fie îmbinate cu exemplul personal. Sunt profesoară înnăscută, nu mă enervez niciodată. E obositor, dar mă încarc, rezist la orice probă, predau în mai multe limbi, vreo șase… E pasionant, o probă și o provocare, până la urmă studenții toți se îndrăgostesc de mine și nu mai scap de ei. Rămânem prieteni și după ce nu mai lucrăm împreună. Pentru că de fapt nu sunt eu, ci vine prin mine, eu fiind un instrument al iubirii, prin urmare mă iubesc și pe mine implicit.

Am intrat prin fiul meu în tango, vals argentinian, cântec mexican – Ciprian avea o trupă de tango și mi-a dat o partitură: «Vii să cânți cu noi?» Am ascultat, am învățat, a fost un triumf. Și a venit un băiat tânăr la mine, la sfârșit. (probabil Tom Boxer, n.a.) Că are un studio, dacă vrem să lucrăm împreună – una din întâlnirile venite de sus, nu făcute pe pământ! El era de fapt o personalitate – DJ, scria, compunea, filma, monta etc… O propunere, o provocare… Și a adus în viața mea un alt fel de a fi, pentru că ori te adaptezi, ori mori. Deci nu sunt nostalgică, nu mă gândesc că ce mare sunt și mă înțelege lumea, dacă nu sunt up-to-date e doar la mine-n cap. Dacă vrei, te schimbi și întinerești. Am nu știu câte rochii făcute de mine, pantaloni, părul mi-l fac, bijuteriile, totul singură. Într-un concert dance trebuie să fii și imagine! Las că la jazz pot să port doar un țol, muzica e în cap, dar dincoace e show biz, punem și imaginea, punem la treabă partea cealaltă a fetei – ce și cum mâncăm ,cât dormim, cum arătăm, ne îngrijim să avem grijă de imagine. Trebuie să fim modele, formatori de imagine. Să fiu mama lor, mama tuturor, tinerii când mă văd în cluburi să mă compare cu mamele lor.

Dacă regret ceva? Cuvântul ăsta, iartă-mă, mi-e străin! (cântă, n.a.): «Non, rien de rien, non, je ne regrette rien / Ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal / Tout ça m’est bien égal / Non, rien de rien, non, je ne regrette rien / C’est payé, balayé, oublié, je me fous du passé / Avec mes souvenirs j’ai allumé le feu / Mes chagrins, mes plaisirs / Je n’ai plus besoin d’eux / Balayé les amours avec leurs trémolos / Balayé pour toujours / Je reparts à zéro / Non, rien»…”.

Nu sunt un fan wikipedia, care de altfel, poate fi consultată oricând de oricine, dar în acest caz voi cita câteva declarații ale colegilor de breaslă, pentru a ilustra și mai bine cine a fost și rămâne Anca Parghel:

Harry Tavitian:

„În primul rând a fost o colegă de-a noastră cu care am cântat mulți ani, de la începutul anilor ’80, pe la toate festivalurile de jazz – Sibiu, Iași, Costinești, Cluj. Era un talent nativ de la început,era evident lucrul acesta. De la început a fost în prima linie a jazzului românesc, începând cu anii ’85, sigur, respectând generațiile. Întotdeauna când aveam ocazia să cântăm împreună era deliciul publicului. Personal, am organizat foarte multe concerte de jazz în Constanța, orașul meu natal, și la multe dintre aceste concerte ea se număra printre invitații principali.”

Mircea Tiberian:

„Anca Parghel a fost pentru jazz unul dintre cele mai mari talente pe care le-a dat țara noastră. În afară de voce, avea o capacitate de creație și o vitalitate ieșită din comun. Toate aceste calități au făcut-o o mare cântăreață. Și probabil că dacă s-ar fi născut pe alte meleaguri, alta ar fi fost traiectoria sa. Pentru noi, a fost important că a existat și este o mare pierdere pentru muzica românească.“

Horia Moculescu:

„Probabil că abia dispariția ei va evidenția valorile pe care le-a avut, pentru că a avut o multitudine de talente. A fost pianistă, a fost muziciană, a fost cântăreață, a fost pedagogă, a fost hazoasă, a fost prietenoasă. Cum să mai înlocuiești acum pe cineva care cânta la pian de 35 de ani, cineva care cânta jazz tot de 35 de ani, cineva care a avut mii de concerte… Cum poate fi inlocuit?“

Johnny Răducanu:

„Era o cântăreață foarte importantă pentru noi și… dacă ar fi fost o sută ca ea… O țară are nevoie de o sută de cântărețe grozave… în România, jazzul duce lipsă de interprete… în afară de Aura Urziceanu și de alte câteva fete care cochetează cu jazzul. Păcat că a murit. Pe Anca Parghel o cunosc de 20 de ani, dar românii o cunosc abia de un an…“

—adaptare după volumul „Vocile Jazzului Românesc” (editura Integral, 2019)

Foto: Discogs.com, Arhiva personală