„ Să mori din dragoste
Iubind dar neiubit
Să fii nefericit
Trăindu-ți visele
Să mori din dragoste
Neîmplinit destin
Să-ți pară viața
Chin de dor ”
Un fragment din superba piesă a Aurei Urziceanu. Și nu e
doar o invenție, ori divertisment muzical, este pur și simplu
realitatea.
Pentru mulți, dragostea este o povoară, o durere dulce
sau o cruce pe care o duc în spate, deoarece ei nu știu, nu pot sau
nu doresc să iubească într-un mod mai sănătos sau inteligent. Sunt
oameni care ajung la epuizare și se usucă ca o plantă neudată, sunt
oameni care se sinucid, pentru că dragostea lor îi copleșea. Mă
întreb de ce o astfel de iubire? Adevărul este trist: nu toată
lumea înflorește și se dezvoltă în iubire, mulți se pierd și nu mai
sunt ei înșiși, din dorința de a menține o relație pe cât de toxică
pe atât de irațională. Dragostea trebuie să o trăiești, nu să mori
din cauza ei.
Relațiile afective care ne luminează viața se așează, pe
axa normalității, la mijlocul distanței dintre schizofrenie (starea
de îndrăgosteală este o boală, primându-și codul F63.9 în DSM IV)
și vindecarea ezoterică (iubirea care le „vindecă” pe toate). Să-ți
găsești „sufletul pereche” din punct de vedere mental și emoțional,
este un noroc, o armonie aleasă și de cele mai multe ori
inexplicabilă. Aristotel spunea că dragostea înseamnă să te bucuri,
dar, de asemenea, înseamnă să fii surprins și uimit din cauza unui
clic care se produce între tine și cineva care nu era în planurile
tale.
Când confundăm îndrăgostirea cu iubirea, sfârșim în
relații care ne amărescă viața, pentru că trăim cu impresia greșită
„că așa e dragostea”.
Vi s-a întâmplat să întâlniți perechi atât de
nepotrivite încât v-ați întrebat cum oare au ajuns să fie împreună?
Răspunsul popular „dragostea e oarbă”. Ce adevăr dureros! Chiar
este vorba de o orbire, dar nu una fizică ci una emoțională:
sentimentele au decis pentru ei și i-au târât la vale fără ca ei să
se împotrivească.
Să mori din dragoste mai înseamnă: a te umili, a te
ruga, a implora, a persista dincolo de orice logică, a aștepta
miracole, reîncarnări sau orice ți-ar putea restitui persoana
iubită.
Să mori din dragoste nu este de neevitat, o determinare
genetică, socială sau de destin: poți refuza să suferi
inutil.
Haideți să vedem ce putem face:
1.Te-ai despărțit și-ți vine să mori.
Te simți singur/ă și mai și promiți că n-o să te mai legi în viața
ta de cineva că bărbații sau femeile sunt cu toți niște idioți.
Ar fi util să gândești că și despărțirile sunt
instructive și ne învață ce nu am știut sau nu am vrut să știm
despre dragoste.
2.Ți-ai așezat partenerul de viață pe
un soclu și nu încetezi să te minunezi de acea persoană. La un
moment dat tot vei cobori cu picioarele pe pământ și s-ar putea să
nu-ți placă ce vezi. Practic ești îndrăgostit/ă de o iluzie creată
de tine. Sfat: nu-ți idealiza iubitul; observă-l așa
cum este el.
3.Ești cu cineva mult mai în vârstă sau
mult mai tânăr decât tine. Ți-e greu să recunoști că acest lucru
îți provoacă ceva neliniște. Știi că, în timp, diferența de vârstă
va fi din ce în ce mai evidentă și nu vrei să devii o persoană
geloasă, istovită sau nesigură. Totuși, refuzi să te gândești cu
seriozitate la aceste aspecte că nu vrei sau ți-e frică să nu cumva
să strici bucuria de a trăi iubirea pe care o simți acum.
Nu uita: dragostea nu are vârstă, dar îndrăgostiții
au.
- Ai ajuns în situația în care simți că partenerul nu-ți oferă afectivitatea de care ai nevoie. Răcirea iubirii și respingerea te rănesc profund dar ești incapabil/ă să iei o decizie. Dar gândește-te: dacă dragostea nici nu o vezi dar nici nu o simți, atunci din două, una: ori ea nu există ori nu-ți folosește.
- Să vorbesc puțin de sindromul „nici cu tine, nici fără tine”. Partenerul tău oscilează între dragoste și indiferență, iar tu îi cânți în strună. Fugi cât te țin picioarele!
- Dorești să rezolvi toate problemele partenerului tău, ai uitat de propria persoană. Ai un mod cu totul irațional de a te sacrifica: te compromiți sau îți ascunzi virtuțile astfel încât lipsurile partenerului tău să fie mascate sau să nu fie prea evidente, te pui voit în umbră ca prin contrast partenerul tău să strălucească. Evită te rog, sinuciderea emoțională: nu te anula pentru ca partenerul tău să fie fericit.
- Ești cu cineva care nu te iubește sau nu te mai iubește, ți-o spune direct și abia așteaptă ca să plece sau să pleci tu. Dar tu rămâi acolo așteptând minunea de la Maglavit și înduri o respingere care te sufocă. Dacă nu te mai iubește, învață să pierzi și retrage-te cu demnitate.
- Mai ai pe cineva pe care îl dorești și-l iubești. Pe nesimțite ți-ai construit o viață paralelă, care merge mult dincolo de aventură. Deși ști ce trebuie să faci, îți lipsește curajul. Visezi să înlocuiești în mod miraculos partenerul/a cu amantul/a și totul să rămână neschimbat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am citit într-o carte o maximă extrem de potrivită aici: Să te căsătorești cu amantul e ca și cum ai pune sare în desert.
Spre deosebire de moartea fizică care este unică și
irepetabilă, în lumea emoțională, putem muri de mai multe ori.
Putem trece prin chinurile morții și învia. Dar unii revin la
aceeași viață, la aceeași rutină, la aceeași persoană.
Dragostea irațională care te omoară, e ca o karma: tu o
alegi și tu decizi să fii acolo.
