Ieri publicate, azi difuzate. Mă refer la unele articole pe care le-am scris în urmă cu 20-30 de ani, poate chiar mai mult, pentru diferite ziare, reviste, albume, etc. Printre cărți am dat de unele dintre acestea pe care le restitui, scuzați termenul, în primul rând, celor apropiați „Colecției de muzică”. Fără a fi subiectiv, nu le găsesc nici naive, nici desuete, de aceea îndrăznesc.

Iată ce scriam despre Mirabela Dauer:

Nu știu cât au însemnat pentru Mirabela Televiziunea, casele de discuri, presa, producătorii ș.a.m.d, dar de un lucru sunt sigur. Cel mai apropiat de sufletul său a fost și rămâne Marele Public. Publicul care i-a simțit frământările și dorința nesfârșită de a cânta, iar acest public s-a manifestat, cel mai adesea, la Radio. L-am cunoscut din scrisori, din miile de scrisori pe care le primeam, din emisiuni cu dialoguri în direct, din concertele de la Sala Radio la Radio Vacanța ș.a.m.d.

Am cunoscut acest public pe stradă, în multe orașe din țară, în spectacole pentru toate vârstele care se încheiau cu „Mulțumesc, iubită mamă”, lăsându-ne cu meditația dragostei sublime.

Născută sub semnul grației și al muzicii, Mirabela ne-a făcut martorii trăirilor pure, iubirilor liniștite și ai melancoliilor mângăietoare. Adică, ceea ce avem tot mai puțin. Iar glasul ei nu va separa niciodată muzica de dor, de răscolire și mai ales de melodie și emoție.

Da, nici atunci când scriam aceste rânduri, nu puteam, și nici acum nu pot să trec peste „Frunza mea albastră” -1984. O întâlnire, aș zice, aproape perfectă în zona lirismului intim între muzica lui Marian Nistor și versul lui Radu Stanca, poetul, dramaturgul și eseistul care a trăit fulgerător și a intrat direct în legendă fără să-și adune scrierile într-o carte. Au făcut-o postum prietenii și admiratorii.