Revin la volumul „111 poeme reflexive” al prietenului George Țărnea, poetul plecat prea devreme, acum 19 ani. Mai spuneam, versuri cu rimă și ritm clasic, ceea ce le accentuează muzicalitatea. Și chiar nu știu de unde această mică obsesie a mea – stihul lui Țărnea – vocea Didei Drăgan, pentru că nu s-au intersectat niciodată în vremea aceasta părelnică, n-au avut nicio colaborare și „nici măcar n-au cunoscut miracolul din care s-au născut”, ca să-l citez pe poet.

Fără vers, dar pline de sens, folosesc așa ca un simplu preambul pentru piesa „Crez de femeie” de Liviu Tudan, cântată, evident, de Dida Drăgan, folosesc spuneam, câteva vorbe tot din poemele reflexive pentru cea al cărei simbol de credință este sentimentul: „Nici mai frumoasă și nici mai bună decât altă femeie, are micile sale – visuri, micile sale – drumuri, micile sale secrete, mici necazuri, prieteni, izbânzi, mici singurătăți, iubiri, decepții, buc...