România promulga în 2017, cu mare tam-tam, o lege a salarizării unice, plecată de la premisa de bun simţ că nu e normal ca într-o ţară să fie un teanc de legi şi de decizii care reglementează lefurile în sectorul public, ca fiecare ministru şi fiecare partid să mai pună ceva bani la lefuri dintr-un anumit sector, în funcţie de interese electorale sau de altă natură.
În fundamentarea legii era şi argumentul de bun simţ că nu e normal ca anumiţi bugetari de lux să aibă privilegii în plus faţă de categorii similare de funcţionari sau ca unii super-bugetari să aibă lefuri mai mari decât preşedintele ţării sau decât premierul. Sau şefi de companii de stat să aibă salarii mai mari decât miniştrii cărora li se subordonează.

Teoria a fost bună şi corectă însă tot politicul a făcut praf toate aceste norme, prin fel de fel de bagabonţeli bine împachetate juridic sau contabiliceşte, sfidând transparenţa publică. Practic, lefurile au tot crescut, în salturi, într-un fel total injust, ca un fel de împărţire a prăzii între tâlhari, după ce au dat o lovitură. Iar lovitura era reprezentată de momentul în care unii sau alţii câştigau alegeri.

În timp ce manevrele erau stabilite prin legi şi hotărâri de guvern date de cei de la putere, nici opoziţia nu-şi îndeplinea rolul de paznic. Fie cei de la Opoziţie erau slabi, aducând în Parlament oameni nepregătiţi, fie nu aveau în propriile structuri oameni cu expertiză care să sesizeze derapajele strecurate abil ca nişte virgule printre reglementări stufoase, fie, de multe ori, şi opoziţia a mimat ideea de opoziţie reală, cumpărată, la rândul ei, cu fel de fel de şpăgi strategice, cum sunt deja celebrele subvenţii date partidelor.

La momentul apariţiei legii salarizării unice, o chestie inteligentă şi corectă a fost includerea tuturor sporurilor (multe, diverse şi perverse) în salariul de bază, cu excepţia sporului de vechime (care, firesc, are valori diferite). Iar regula era valabilă inclusiv pentru primari, preşedinţi de Consilii Judeţene (şi adjuncţii lor).

Dar au urmat paşii care au aruncat în aer tot ce a cosnrtuit acea lege care nu era perfectă (ci, evident, perfectibilă). Dar fic asta au foilosit drept Cal Troian politicienii care doreau să-şi umple propriile buzunare şi ale clientelei politicie: faptul că legea mai trebuie ajustată pe ici pe colo. Dar ei nu au ajustat pentru a îndrepta ci, REAL, pentru auto-ghiftuirea lor şi a aghiotanţilor lor.

Veţi întreba ce interes are un politician şef (la nivel naţional sau judetean) să aibă colegi cu lefuri mari. Înseamnă că nu înţelegeţi cum funcţionează partidele şi cotizaţiile. Pentru că, dincolo de cotizaţiile declarate prin statut, pentru alte activităţi (curente sau de tip eveniment), şefii politici judeţeni se bazează pe donaţii de la proprii membri. Donaţii cu sau fără acte, ca să fim clari. Şi de la cine poţi cere dintr-un foc sume de mii de lei, chir zeci de mii de lei dacă nu de la cei cu venituri consistente, pe care chiar partidul (sau şeful de partid) i-a ajutat să ajungă în funcţia publică şi bine plătită.

1.Testul măririi lefurilor medicilor
Prima fractură puternică la legea unică de salarizare (care se baza pe nişte coeficienţi) a fost mărirea lefurilor pentru medici. Pretextul suna bine – există risc de depopulare a spitalelor, medicii preferă să plece, chiar după rezidenţiat, în alte ţări. Şi, că tot era început de creştere economică, s-au mutat mulţi bani, foarte mulţi, pentru dublarea sau chiar triplarea lefurilor medicilor.
Nu că oamenii nu ar fi meritat. Învaţă circa 23-25 de ani pentru a fi profesionişti cu rezidenţiat, au o meserie nobilă, dau sănătate şi viaţă…
Doar că fiind o aplicare de nişă, practic „salarizarea unică” primea un update care făcea harcea-parcea ideea de UNIC.
Şi a funcţionat ca un test al permisivităţii de a anula o lege pe bază de înţelegeri în cafenele…

2.Şmecheria contractelor de mandat pentru directori
Aceeaşi lege cu salarizarea unică îi îngrădea prea mult pentru aroganţa lor de vedete în viaţă pe directorii şi sinecuriştii unşi pe bază de carnet de partid. Unii dintre ei, chiar şefi de organizaţii judeţene sau locale importante (de municipii sau oraşe).
Şi astfel, în România s-a „implementat” cu furca un concept-englezist care dădea bine în discursuri de mucava pe la simpozioane sau şedinţe de partid: guvernanţa corporativă. Tapetată, expresia, cu alte clişee care sună precum clopoţeii: criterii de performanţă, meritocraţie, creşterea profitului etc.
Scoase din zona salarizării unitare, contractele de mandat au devenit un festival al jafului banului public sau plătit de către cetăţean drept preţ pentru servicii monopol (tip apă şi canal).
Astfel de contracte şi salarii nesimţitre erau, evident, aprobate. De membrii din CA-uri (care, luând indemnizaţii procentuale din leafa managerului, votau cu două mâini orice creştere a indemnizaţiei respectivului pentru că, automat, le intrau şi lo mai mulţi bani în card) giraţi, la rândul lor, de cei din AGA (adică tot de nişte colegi politici ai managerului).
Şi la acest punct 2 dar şi la următorul, o mână de ajutor a dat-o Justiţia. Dacă un spor era refuzat de instanţă în judeţul X era aprobat în judeţul Y, apropos ;i de m[reaá practic[ unitară. De ajunseseră liderii de sindicat să deschidă proce pe aceeaşi temă după 2-3 luni de la sentinţa nefavorabilă, cu speranţă că poate nimeresc cu dosarul la un judecător care are nevastă sau copii angajaţi prin instituţii similare, deci mai înţelegător…

Ca să dăm exemple pe Neamţ şi luăm ca reper mandatul trecut.
Deşi, cică, membrii CA erau selectaţi de o firmă privată, de fapt, toţi membrii din CA-uri de la firmele CJ Neamţ (controlat politic de PSD) erau membri PSD (sau rude de PSD-işti), în timp ce cei de la firmele CL Piatra Neamţ (decizie la PNL) erau membri PNL sau rubedenii de-ale lor.
Să amintim că pentru unele din astfel de sinecuri, unii membri de CA luau şi mai iau – pentru o şedinţă pe lună! – şi 3.000 de lei şi că prezenţa lor ca administratori este una pur decorativă. Cel mult, dacă venea ordin de la partid, mai votau şi ei exilarea vreunui director ieşit din graţii. În rest, dolce farniente…
Zilele acestea se tot vorbeşte despre directorul de la Salrom căruia i-a crescut leafa de la 32.000 lei la 38.000 lei dintr-un foc. Aşa şi? Nu e o excepíe ci o regulă.
Tot în judeţul Neamţ a fost cazul celebru cu noul director interimar pus acum 2 ani la Apaserv care, din prima zi, şi-a dublat leafa care a ajuns astfel la 7.000 euro. Deşi compania (care livrează apă) avea mari pobleme cu reţelele ciuruite şi ulterior avea să rateze şi accesarea unui proiect POIM de 311 milioane de euro.

3.Sporuri de antenă şi de hemoroizi
Ziceam că legea salarizării unice a băgat sporurile în salarii. Ei, aş! După câteva luni de zile, hai, un an – doi, au reînceput să apară sporurile. Cel mai celebru e cel de antenă. Sau de radiaţii. Că, fix pe teoria suveranist-medievală, radiaţiile calculatorului fac rău. Adică instituţiile şi administraţiile publice dădeau cu o mână bani pe achiziţia de tehnică iar cu cealaltă plătea suplimentar oameni care, graţie computerului, lucrau mai lejer. Fain, nu?
Ca din senin, c\teva firme private controlate de … apropiaţi ai unor salariaţi de la ANCOM au început să emită un fel de certificare care avizau faptul că salariaţii sunt expuşi acestor radiaţii nemernice.
Evident, creşterea salariilor pe baza sporurilor fictive şi şmechereşti erau făcute, punctual, cu voie de la stăpânire. Adică pentru că e băiat de treabă primarul sau şeful CJ. Aceste tertipuri urmăreau înrădăcinarea ideii că şeful (politic) DĂ (că nu dădea de la el de acasă) pentru că e băiat bun şi, pe orizontală, se crea astfel o obligaţie electorală (trebuie să votăm cu el şi cu partidul lui că sunt băieţi de treabă).
Dar prin instituţiile astea există şi angajaţi – băieţi de treabă şi ei! – la care nu mergea argumentul cu radiaţiile de la computer. Şoferi, îngrijitori în centre speciale, muncitori etc. Aşa că pentru aceştia a apărut un spor similar, de condiţii grele. Care condiţii duc la oboseală, stres, boală, ca să amintim iar de celebrul spor de hemoroizi tot de la Neamţ. Şi altele la fel.
Toate sporurile astea nu s-au mai băgat pe statul de plată prin lege ci prin decizii inferioare, locale, judeţene etc.

4.Sporuri pentru dinozauri
Ar trebui dedicat un capitol special şi pensiilor speciale stabilite, tot aşa, prin tot felul de şmecherii. Comandanţi din Poliţie sau Armată care în cele 6 luni luate ca reper pentru stabilirea pensiei au băgat ore suplimentare şi de noapte cât nu au avut în întreaga carieră.
Dar mergem la altă categorie, cea a bonusurilor la pensionare. Adică un fel de spor consistent pentru dinozaurii care pleacă din sistem.
La realizarea acestei golănii care a ajuns la cote alarmante (vezi cazul cu judecătorii CCR care trebuie să pimească 36.000 euro de căciulă) şi-au dat concursul, ca la reunile tripartite, toţi cei interesaţi: politicieni, bugetari de lux, sindicate.
Aşa că acest bonus a fost băgat şi reglementat prin contract pe ramură, prin contract colectiv de muncă.
Tot de la Neamţ, un caz celebru la vremea lui: un sinecurist e angajat director tehnic la Apaserv cu o lună înainte de pensionare. După o lună se pensionează şi primeşte, conform contractului de mandat plus a contractului pe ramură, ca bonus, un premiu de 3 salarii. Leafa era pe atunci vreo 6.000 lei, deci bonusul era circa 18.000 lei.
Înţelegeri bagabonţeala: omul a primit ca bonus de pensionare de 3 ori valoarea singurului salariu încasat ca salariat în firma de stat. Ar fi dat aşa, ca premiu, aceşti bani, vreo firmă privată? Never! Dar la stat merge…
Povestea nu s-a oprit aici: pensionat, premiat dup[ doar o lun[ de munc[ ]n companie, omul nu pleacă la pensie ci… rămâne director tehnic. A fost dat afară de următorul director general, a contestat în instanţă şi… nu mai ştim cum s-a terminat povestea.
Detaliu: cu câţiva ani înainte de angajarea (taman cu o lună mai devreme de pensionare), bugetarul fericit fusese subprefect şi avea ca prefect pe cel care avea să fie director general la Apaservul care l-a angajat. Ce la coincidenţe, nu?

Lista cu toate aceste subterfugii car au transformat în rumeguş legea salarizării unice e mult mai lungă. Dar aţi priceput ideea.
Ei, politicienii, pentru a da lefuri mari celor care plătesc cotizaţii (cu sau fără acte) la partid au inventat tot felul de chichiţe ca să anuleze, pe fond, legea.

Mai zilele trecute, fostul ministru de la Transporturi, Grindeanu, se mira ce lefuri (mai mari ca a lui) au unii directori subordonaţi. De parcă acei directori erau de pe Marte şi Grindeanu tocmai venea de pe Saturn. El, care la rândul lui, ca director ANCOM, avusese leafă cât 3 miniştri.
Acum, noi miniştri din Cabinetul Bolo-DAN se miră de aceleaşi realităţi. Dar până acum nu au văzut, nu au citit ce a tot scris presa (ei, nu toată presa ci cei câţiva jurnalişti din ţara asta care încă mai fac presă)?

Bun. Aici suntem.
Motivele legislaíei corecte (niciun salariat de stat s[ nu aibă leafă şi facilitaţi peste nivel de Preşedinte, Premier sau Ministru au devenit un fel de granule de pisici, bine şi temeinic ronţăite.
Ce e de făcut? Întoarcerea – dar pe bune! – la principii şi la aplicarea lor reală, nu de faţadă. Sau, de fapt, cu asta trebuia început în pachetul de austeritate al Guvernului Bolo-Dan pentru reducerea deficitului.
Orice altceva e gargară.

Daniel VINCA