Simt cum vine valul de căldură și mă cuprinde din cap până în picioare. În câteva secunde capul și corpul meu ard, iar transpirația m-a acoperit instantaneu. Bufeuri de menopauză.
Dar de ce eu am, iar alte femei, nu? Sigur este ceva, acolo, în amintirile mele, care declanșează această reacție.
- Închide ochii, aud vocea supraconștientului meu. Nu lua în seamă căldura. Ce simți, ca emoție?
- Furie, zic. Dar nu înțeleg de ce.
- Dă-ți voie să intri în corpul tău, și lasă-te condusă către zona de unde pornește focul.
Fac acest lucru, apoi zic:
- Ficatul. Văd foc, văd pârjol, arde totul.
- Cum simți: ca pericol sau nu?
- E mai mult ca un zid de protecție. Ca și cum aș lua foc, din când în când, aș arde, pentru a mă regenera altfel, cu alte date.
- Du-te mai departe în timp. Problema e din viața asta, e a ta, sau a altcuiva?
- Este de acum, e a mea. Berea rece. Îmi stinge din foc. Așa am senzația.
- Du-te în timp și vezi care e prima ta amintire legată de bere.
Instant am avut imaginea, și mi-am reamintit:
- Când am fost mică, nu știu câți ani să fi avut, vreo 2-3 sau 4, am pus mâna pe o sticlă desfăcută de bere și am băut-o. Așa am văzut că fac ceilalți din jur. Îi vedeam veseli, și voiam și eu să fiu veselă și să fac parte din grup. Să fiu ca ei, să fiu cu ei.
- Intră în copilul care ai fost, și spune-mi ce vezi.
Am intrat rapid, m-am acomodat ușor, și m-am uitat în jur. Am văzut doar... dumnezei în fiecare om. Imaginea asta m-a tulburat profund.
- Îl văd pe Dumnezeu în fiecare persoană. Nu văd pe mama, pe tata, pe bunicul sau pe altcineva. Oamenii sunt Dumnezeu. Așa îi percep.
- Înainte sau după ce ai băut?
- După, zic. Sunt și eu veselă că sunt cu Dumnezeu.
- Deci berea, mai exact îmbătatul, te-a adus în starea să îl vezi și simți pe Dumnezeu?
- Mda, cam așa ceva, zic eu încurcată și uimită.
- Du-te mai departe. Cum te simți fără bere?
- Singură. Rușinată. Mi-e frică.
- De ce?
- Pentru că aceea e starea în care m-am născut. M-am născut în vinovăție, în frică, în teroare, în păcat. Conceperea mea a fost un accident, un act pe care întreaga familie îl regretă. Iar eu, ca și copil, mă simt în plus, simt că am încurcat viețile celor din familie. Îmi vine să plec, vreau undeva, acasă, unde să-mi fie bine.
- Și cum te simți, copil, când îl vezi pe Dumnezeu?
- Fericită, vreau la el, dar ceva mă ține, parcă, în loc.
- Ce?
- E ca un foc... focul... iadul... nu pot să-mi las iadul, acolo mi s-a spus să stau, acolo am fost pusă. Dar vreau la Dumnezeu. E o luptă în mine: Dumnezeul din cei din jur mă ține în iad, iar cel pe care îl văd acum mă cheamă la el în brațe. Dacă mă duc la Dumnezeu, nu mă va mai iubi mami și tati. Oh, ce chestie, spun după ce am conștientizat.
- Lasă-te dusă înainte de naștere, înainte de concepere. Ce vezi, ce simți?
- Liniște, zic. Sunt în Dumnezeu, sunt peste tot. Și m-am hotărât să joc jocul acela, să mă fac cât un punct, pentru a putea crește și reveni în... TOT! Asta se face, când se vine aici, pe Pământ. Venim într-un punct mic, ne credem mici, singuri, părăsiți, pentru ca, apoi, să începem să căutăm indicii să creștem și să revenim acasă. De aici e ușor de văzut și înțeles. E greu din perspectiva omului. Mă desprind din tot, și mă concentrez într-o singură celulă, aduc toată informația din TOT, și o comprim într-un singur loc, punctual. Wow! Ascund informația, TOT-ul într-un punct, și va trebui să o extind și să o mențin în conștient tot timpul. Ar fi ușor dacă nu ar interveni mintea care e, de fapt, glasul corpului fizic încercând să îl imite pe Dumnezeu.
De fapt, totul e ca un joc: în fiecare viață învățăm ceva, care ne ajută în următoarea existență. Dar devine mai greu pentru că în următoarea viață trebuie să ne amintim și ce știm. Hm, de aici sunt împrumutate strategiile de jocuri pe calculator! Iar ceea ce noi numim pericol pentru copii, este, de fapt, încercarea lor de a găsi abilitățile din viețile trecute.
Copiii încearcă să se conecteze la Dumnezeu prin jocuri! Ooo, ce interesant!
Cu cât acumulezi mai multe vieți și experiență, cu atât mai dificile devin viețile următoare. De aceea, spiritele care au evoluat în traiul pe Pământ, și care au experiență mare, își aleg o viață cu multe încercări, pentru a putea accesa și folosi cunoașterea dobândită.
Dar este ca și cum fiecare încercare a vieții te duce să descoperi o nouă bucată din puzzle.
Revin la mine. Am cunoaștere, și m-am hotărât să aleg o viață grea, cu multe dificultăți. Așa încât mi-am ales entitățile care să mă ajute, „părinții”, cu care m-am înțeles să îmi îngreuneze viața. De aceea, acum văd, am ales condiții dificile de a fi creată, de a evolua în burtica mamei, și de a crește. Este ca și cum am ales un mediu toxic, otrăvit, pentru a scoate la iveală antidotul: Iubirea, Cunoașterea, Desăvârșirea. Altfel nu pot fi accesate. Doar atunci când avem nevoie de TOT ca de aer curat, putem anihila toxicul, otrava, negativul din viață.
Ce interesant! E atât de clar din perspectiva asta! De fapt e simplu, mintea complică.
Avem nevoie de mai multe niveluri de „dumnezei” pentru a-L recunoaște pe cel real. Iar mintea e unul dintre dumnezeii creați de om. Ea a creat religiile, a creat imaginile apocaliptice. Dar ne ajută. Altfel nu am recunoaște esența, Unicitatea, UNUL.
Am venit aici cu misiunea de a descoperi cât mai mult, pentru a reface cât mai mult din puzzle. De ce facem asta, dacă tot suntem în TOT? Pentru că fiecare experiență trăită îmbunătățește rețeaua, adaugă un plus infinitului. De aceea Universul e nemărginit, e în expansiune, prin experiențele noastre. Și fiecare entitate, din fiecare univers numit planetă, face același lucru, doar că suntem în dimensiuni și timpuri diferite. Infinite.
Din acest loc, viața este o joacă deoarece informația există deja, comprimată într-un punct.
Dumnezeu s-a comprimat într-o celulă! S-a creat. Se recreează de fiecare dată, în fiecare om.
Doar invers, de la mic la mare, lucrurile sunt complicate, viața este grea, pentru că nu vedem decât o piesă, nu tot tabloul.
De ce am bufeuri și ce rol joacă ele? E ca un foc ce pare un zid de netrecut. Am ajuns în punctul în care trebuie să trec la alt nivel, dar ceva mă mai reține, încă, în loc. Ce? Desprinderea de iluzie, de dumnezeii creați de minte sub forma părinților fizici.
E ca și cum mi-ar fi frică, de aici, de jos, să dau drumul la dumnezeii cunoscuți, din frica de a nu-l recunoaște pe Dumnezeu. Corpul fizic ia forma personajului pe care l-am creat pentru a face față la această existență. Inconștient ne-am creat un avatar, care arată așa cum suntem acum.
Dacă schimbăm perspectiva, se schimbă forma corpului.
Teama de necunoscut, asta este ceea ce mă blochează acum, și mă face să stau în fața focului. Purificarea, curățirea. Asta urmează.
Wow, ce perspectivă frumoasă e de aici! Mulțumesc!
Arad, 01 octombrie 2019
Edith Kadar
* * * * * * *
Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.