Cu tine-n dreapta strada nu e rece, asfaltul are un fel al lui, verde-crud și moale. Clădirile parcă ar fi puse dintotdeauna acolo, precum Sfinxul. Mașinile, oamenii, sunt doar niște rafale de vânt.
Ai simțit că nu ai nisip sub picioare? Întotdeauna am crezut că sunt firicele de diamante și îți priveam urma tălpii pănă se umplea. Și iar pășeai și diamantele curgeau ca într-un dans. De câte ori vine câte-o briză respir mirosul de tei despre care credeai că e trecut. Ți-amintești când îți spuneam dimineața că la umbră teii înfloresc mai târziu? O, zorii aceia de la etajul trei când mă găseai pe șezlong lângă măsuța murdară de cafea.După Masa Tăcerii ai știut că nu se vorbește despre multe. Despre cum ai atins Coloana lui Brâncuși, așa-i că nu vei povesti niciodată? Și știi de ce? Pentru că atunci ai atins Infinitul.Cu tine nimic nu este ce pare, nu există rău,