Obişnuiam să privesc în primele momente de trezire lumina pătrunsă prin lambriul neetanş de la mansardă, apoi să adorm într-o stare de linişte profundă încă două ore ştiind că el este acolo şi lucrează. Simplul fapt că-l simţeam în preajmă îmi dădea sentimentul de maximă siguranţă. Dormeam ca o copilă răsfăţată. De astă dată întunericul din salon m-a făcut să zâmbesc, să mă întorc şi să-l iau în braţe, dar mâna mi-a picat în gol direct pe cearşaf. Ar fi trebuit să fie lumina aprinsă măcar pe hol, altfel nu avea cum să iasă pe întuneric nici în faţa cabanei, nici la veceu...nicăieri. Brusc m-a cuprins o stare de panică, mai ales că era prima dată când se întâmpla asta.
M-am ridicat, mi-am pus o bluză de polar pe mine, am luat ghetuţele de interior şi am coborât să-l caut. Pe masa lui de lucru scria „Bună dis-de...