Mare parte din copilarie am crescut intreband unde e mama. Imi lipsea, aveam nevoie de ea, ca orice copil. Ca sa ma linisteasca si sa ma deznecajeasca bunica in grija careia eram imi facea papa bun. Munti de prajituri, dealuri de totoshi (asa le spuneam eu cartofilor prajiti) si alte delicatese menite sa imbuneze copilul. Acolo si atunci s-au pus, de fapt, bazele acestui blog – bine, bazele seriei de articole din „Ce se intampla, doctore?” care au dus apoi la acest blog. Caci copilul mahnit, consolat cu mancare s-a transformat in adultul care dupa o zi proasta poate fi zarit la raionul de inghetata sau la coada la Mec. Da, pentru totoshii aia bestiali.

Mancatul emotional e mare ticalosenie. Multa vreme nu il vezi drept ceea ce e de fapt si il etichetezi drept pofticiosenie, lacomenie, porcosenie si alte -enii. Apoi, cand i-ai spus pe nume, realizezi ca e si mai greu de control decat un apetit pur si simplu mai generos. Si realizezi ca mult mai multe planete dietetice ...