Imi vine in minte din ce in ce mai des o poezie dadaista a lui Eugen Jebeleanu:
"Ce ceata deasa, vai, ce ceata deasa
Nu mai cunoastem drumul catre casa
Suntem usori si ceata e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul?"
Suntem, de cele mai multe ori in ceata. Cautam in permanenta
un drum si un "acasa" pentru suflet. Si, cumva atunci cand credem
ca l-am gasit intindem mana si nu culegem decat iluzia ascunsa de
negura.
Nu mai stim unde este drumul, caile s-au amestecat intr-o lume
separata de pandemie, prejudecati si razboi. Nu ne asteptam la
asta. Nu aveam in lista parcursului prin viata distantarea,
dependenta de un ecran, insingurarea, ego-ul exacerbat si un
deziderat bine ascuns de pacla unei himere.
De multe ori nici macar nu detectam iluzia. Este atat de bine
prezentata incat nu vedem golul din spatele poleielii de vorbe si
cutume.
Cautam un sens folosind busola acceptarii sociale si logica
colectiva crezand ca asta ne invalideaza instinctele. Bajbaim
intr-o lume din care au disparut constantele continuand sa mergem
pe drumurile asfaltate si, ca in definitia nebuniei, repetam
stereotipurile asteptand rezultate diferite.
Am vrea sa zburam, dar, in momentul in care deschidem aripile,
frica ni le reteaza si ne pune in genunchi ca sa ne protejam
privirile de arsura albastrului cu miros de libertate. Privim in
jos doar pentru a vedea pamantul uscat si crapat de la seceta din
noi insa tanjim dupa mirosul zarilor si gustul viselor.
Ne adaptam si ne inregimentam in realitatea acceptata, ne
straduim sa incapem in tiparele prestabilite, inchidem speranta in
spatele unei usi ferecate cu lacatele compromisului si ascundem
cheia in gandurile renuntarii.
"Nu ne vedem nici intre noi deloc
Si jocul nu ne place, nu e joc.
Ce ceata deasa, vai ce ceata mare,
Oh, azvarliti-ne, voi, o carare."
Nu ne mai vedem. Privim in oglinzi oarbe si ne impunem
sa credem ca acolo este realitatea. Am pierdut sensul si am
incurcat mastile. Jucam un joc al imprumuturilor. Imprumutam viata
online, prieteni virtuali si relatii de conjunctura. Tanjim dupa
libertate in timp ce mai ridicam inca un gard mintindu-ne ca asa
vom fi in siguranta. Ne protejam de noi insine si de adevar
inghitind pe nemestecate fericirea semipreparata. Privim cu gura
cascata la pastilele minune pentru viata corecta. Repetam noul
limbaj de lemn si ne inducem convingerea ca asa suntem, ca ne
incadram pentru ca asa trebuie sa fim. Nu ne dam voie sa vedem
tristetea din spatele zambetelor desenate cu make-up social. Tragem
in hamul moralei acceptate si ne mintim ca ne place. Ii invidiem pe
cei care au curajul sa zboare si ii blamam pentru frustrarile
noastre. Bajbaim in ceata incertitudinii si nu ne dam voie sa fim.
Ne consolam cu faptul ca mergem incet intr-o mare de oameni gri si
blazati ca si noi. Si ne spunem ca asta e directia. Desi nu o vedem
in pacla si ceva adanc in noi ne spune ca, de fapt, ne invartim in
cerc intr-o mlastina care ne seaca sufletele si ne inoculeaza
ordinarul.
Numai ca, la un moment dat, aripa unui zbor ne zgarie
rutina si lasa lumina puternica a soarelui de dincolo de negura sa
patrunda. Nu mai avem ochelari de soare, i-am abandonat de mult in
rucsacul cu vise, asa ca lumina ne loveste si ne face sa ne oprim
din cautarea nimicului in negura. Ultima farama de curiozitate ne
face sa largim fanta si ne da curajul de a vedea calea care se
deschide chiar sub picioarele noastre si pe care nu am avut
indrazneala sa pasim. Intre frica si noi orizonturi sta o singura
clipa si o fluturare de pleoapa deasupra sufletului trezit de
mirosul libertatii.
Chiar daca nu pare alegerea ne apartine iar hotararea
clipei este esentiala. Alegem sa traim in continuare o viata de
imprumut sau ne asumam riscul drumului de dincolo de ceata. Totul
depinde de capacitatea noastra de a taia lanturile ghiuleleor pe
care singuri ni le-am atarnat de glezne crezand ca asta ne tine
ancorati in realitate. Sau in ceea ce ne-am impus a fi realitatea
noastra.
Zborul si zarile viselor sunt chiar la nivelul mainilor
noastre intinse. Avem nevoie doar de o clipa in care sa ne asumam
judecatile celorlalti si sa ne prindem cu putere de idealurile
noastre. Si sa ne asumam cine si ce suntem. Reintoarcerea la noi
este cea care disipa valatucii si ne da voie sa ne descoperim
potentialul pe un drum, greu cu siguranta, dar pe care il modelam
cu incredere si incapatanarea de a ne umple plamanii cu aerul tare
al cerului deschis.
