Abia descălecasem dintr-un mediu ong-ist fructuos, unde avusesem norocul să prind de la început întreaga organizare: primii pași, prima echipă, primele idei, primele acțiuni, primele reușite, plus crescendoul: o mai bună administrare, perfecționarea noastră ca și co-echipieri, proiecte din ce în ce mai ambițioase etc, ceea ce m-a făcut extrem de încrezătoare că voi găsi în proaspăta organizație acel ”teren” fertil pe care să-l ”însămânțez” cu tot ce am cules de dincolo. Așa se întâmplase și când activasem în presă, unde am participat - rând pe rând - la nașterea a trei publicații. Dar pleosc, m-am lovit de-o piedică neașteptat de mare: lipsa competențelor celor cu care porneam la drum în această nouă aventură. Inițiatoarea strângerii grupului fiind o doamnă pensionară lipsită de experiență organizațională, în schimb motivată din plin de dorința de a ajuta cât mai multe animale și cu cât mai multe forțe, selecția acestor forțe a lipsit cu desăvârșire. Ea a crezut că era suficient să aduci laolaltă oameni care iubesc animalele. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Așa că ne-am trezit o adunătură de oameni din medii complet diferite, cu un background mult prea variat și din nou - fără cultură organizațională, drept pentru care încercările de a construi o echipă au fost sortite eșecului de la bun început. În timp s-a făcut o selecție, chiar auto-selecție, rămânând o mână de oameni. Colega inițiatoare, prietena ei - scenograf de renume, un cuplu de tineri inimoși și cu mine. Oameni de treabă, n-am ce zice, dar fiecare având altceva în minte. Singura care știa ce înseamnă să lucrezi la un proiect, pe etape, și tot tacâmul era scenografa, o doamnă extrem de talentată de care care am prins imediat drag. Doar că expertiza ei se lega de lumea teatrului. Și așa, ceea ce sperasem eu că va fi o nouă dulce experiență, s-a transformat într-o strădanie epuizantă de a convinge cumva acești oameni - iubitori de animale - că trebuie să lucrăm organizat, să facem planuri viabile, concomitent cu activitatea de teren.

Pe parcurs am înțeles că atâta timp cât suntem toți niște simplii membri-voluntari cu sarcini alese în mod aleator, imposibil de motivat/remunerat/organizat, fiind vorba mai mult de un hobby, visul de a închega o echipă era unul foarte fragil, dacă nu chiar naiv. Iar strădaniile mele de a aduce în mijlocul acestui nou proiect parte din experiența mea au fost eronat înțelese, drept pentru care am fost etichetată ca ”plină de sine” și căpoasă. Doamne, când îmi amintesc câtă energie am consumat doar încercând să transmit cât e de important să construiești atent și profesionist, ca mai apoi să poți atrage ajutoare, atât materiale cât și umane. E al naibii de dăunător să fii perfecționist când nu ai o echipă cu năzuințe de perfecționare! Și mai era o diferență majoră: intenția mea era să construiesc un viitor loc de muncă, pe când ceilalți priveau totul ca o activitatea de timp liber strict legată de acțiuni de sterilizări sau de adăpost.

Și așa am ajuns la punctul în care am înțeles că nu erau șanse de-a împleti un covor mare pentru că fiecare prefera să lucreze la micul său covoraș, atât cât să se simtă el confortabil. Și urmând modelul, am încercat strategia de a începe și eu covorașul meu, pe care mai apoi să-l pot plasa undeva la mijloc pentru a uni (ca un nucleu) celelalte covorașe. Și toate împreună să formeze, în timp, acel mare covor! Cu bucata mea m-am orientat pe partea de promovare organizațională, colaborare cu alte organizații/instituții, atragerea de tineri voluntari, inițierea-planificarea-organizarea unor acțiuni/evenimente, promovare/adopții câini, dar și fuga la vet (în Cluj) pentru cazurile grave (împreună cu colega-scenograf, cu voluntarii străini sau cu soțul meu), fund-raising, site-web, administrare adăpost: cumpărare de hrană, întocmit înscrisuri oficiale, realizat și ținut evidența animalelor, a cheltuielilor (contabilitatea), etc.

Poate cineva se va întreba de ce toate astea? Pentru că nu mai era altcineva care să le facă, pentru că știam că dacă vrem rezultate, dacă vrem să ne dezvoltăm organizația, fără așa ceva nu se putea. Iar cum viziunea mea este bazată pe detalii, m-am auto-educat să lucrez organizat. Și m-am înhămat cu multă răbdare, pentru că și acasă aveam o familie dependentă de ajutorul meu, iar pentru toate astea a trebuit să fac numeroase artificii ca să reușesc să-mpac și capra și varza. De multe ori însă timpul nu-mi ajungea, iar la task-urile ce necesitau munca pe calculator ajungeam doar noaptea, după ce acasă era în sfârșit pace și liniște. Însă după ce numărul animalelor din adăpost începuse să crească simțitor, toate aceste sarcini pe care mi le asumasem în mod deliberat deveniseră tot mai complexe, depășind capacitatea de muncă a unei singure persoane. Iar eu am recunoscut că nu mai fac față singură, aveam nevoie de o echipă. Încercam pe alocuri să rezolv din probleme cu ajutorul voluntarilor, dar tot nu era suficient. Mai ales pe fundraising, pe asigurarea hranei zilnice, plus achitarea facturilor uriașe de la vet... m-am recunoscut depășită de situație. Dar reproșurile nu au contenit să apară, fiecare având impresia că celălalt nu face suficient ori că munca/persoana sa nu este suficient apreciată.

În timp, sub numeroase presiuni de ordin material, emoțional, fizic etc, unii s-au retras. Au apărut alții. Dar cei noi nu prea țineau la ”tăvăleală”. În schimb fiecare nou colaborator, voluntar, sponsor etc ne lua la rost de ce nu am făcut aia sau ailaltă, fără să știe că noi deja trecusem prin toate acele faze/încercări, dar în lipsa unei baze materiale solide sau a unei baze cât de cât stabile, cam toate construcțiile eșuează. Țin un timp, după care colapsează. Iar noi fusesem nevoite mereu să jonglăm cu soluții pe termen scurt, care să ne rezolve problemele curente, pentru că viitorul era mereu incert.

Și în final am rămas doar trei - ultima colegă atașându-ni-se de la o altă organizație la a cărei ființare participaserăm înaintea acesteia, dar din care ne-am retras pe rând din cauza inerției ce domnea acolo. Pe lângă noi trei mai aveam câteva ajutoare destinate exclusiv muncii fizice. Ajutoare cu care am avut mult de furcă pentru că erau total lipsite de norme elementare de igienă, conduită ..., educație zero.

Colac peste pupăză, la toate astea s-a adunat și conflictul (la început mocnit) cu vecinii terenului pe care era adăpostul, care în timp a degenerat ajungând la primărie și la proprietari. Și așa, lanțul influențelor s-a strâns tot mai tare în jurul nostru, luându-ne câte un pic din necesarul zilnic, până am ajuns la evacuare. Și asta înainte de a reuși să finalizăm construcția adăpostului, pe un teren pe care reușisem să-l achiziționăm cu ajutorul donațiilor a doar câțiva sponsori din Suedia, SUA și Canada. Însă banii au fost prea puțini pentru a duce la bun sfârșit un proiect atât de mare, așa că am fost constrânse să-l abandonăm. Nu mai puteam face față și noilor cheltuieli din locația în care ne mutasem, plus aprovizionarea cu cele necesare traiului animalelor (hrană și îngrijire medicală), de unde să mai fac rost și de alte fonduri pentru construcție? Era peste puterile mele!
Așa că am demontat toate materialele refolosibile și cu ele am construit (de data asta afară) mai multe țarcuri solide în curtea noii locații.

Mutarea și tot stresul acumulat au scos din noi ce era mai adânc păstrat. Ranchiuni vechi, diferențe de viziune, hotărâri luate pe negândit-prea-mult-la-viitor, toate au izbucnit mai ceva ca artificiile. Asta a dezlânat și mai tare echipa (care oricum numai așa ceva nu era). Dar cireașa de pe tort a fost când autoritățiile din locul în care ne mutasem au azmuțit ”dulăii de serviciu” pe noi, cei mai ”loiali” dintre ei ”mușcându-ne” din prima, adânc de tot, în bugetul amețit de atâtea cutremure

(direct cu 6000 lei!). A fost cumplit de greu, mai ales că în joc erau peste 300 de vieți care depindeau de noi. Iar când mă uitam în ochii lor, mi se rupea sufletul. Mai ales pentru că, după ani de zile de respirat aer curat, de lungit sub soare, de bătătorit pământul cald sub lăbuțe, ”protejații” noștri ajunseseră dintr-o dată închiși într-un grajd dezafectat, suferind de lumină insuficientă, de aerisire deficitară, simțind betonul inert sub lăbuțe în niște spații mici și fiind agitați încontinuu de ”atacul” a sute de decibeli concentrați între pereții reci. Atunci am simțit că dacă vor rămâne închiși acolo, se vor îmbolnăvi încet-dar sigur de depresie și mai apoi vor porni în lanț bolile fizice.
Dar nu am fost înțeleasă, din contră am fost luată în râs, iar eu am ajuns tot mai epuizată. După mai mult timp am auzit că și restul colegelor au ajuns la opinia mea, dar din mândrie nu mi s-a dat niciodată dreptate în față. Parcă nu era destul că aveam de luptat împotriva autorităților puse de-a curmezișul în fața noastră, dar lipsa unei armonii constructive între noi devenea tot mai apăsătoare. Începusem să mă rog tot mai des Universului, să ne trimită un înger păzitor sub forma unei organizații care să ne adopte. La propriu. Altă salvare nu mai vedeam în situația dată.

Iar sub presiunea aceea intensă și constantă, burn-out-ul și-a făcut simțită prezența tot mai puternic în organismul meu. Și când starea de sănătate a mamei s-a înrăutățit, iar prezența mea alături de ea devenea un ”must have”, am fost nevoită să pun punct activității de la adăpost.

Mi-a părut rău? Normal că da! Parte din sufletul meu rămăsese acolo. Aveam, ca fiecare dintre noi, preferații mei, ”copiii” mei de suflet. Iar lipsa lor de lângă mine mă durea tare mult.

Ce e interesant e că rugile mele au fost ascultate Acolo-Sus. După plecarea mea a apărut un grup de doamne din Anglia care a început să se dedice ajutorării adăpostului nostru, iar după doi ani au înființat un ONG britanic, la ele acasă, prin care acțiunile lor să aibă formă legală. Și de atunci fac o muncă frumoasă și eficientă. Iar sarcinile ce mi le asumasem eu în trecut, acum sunt făcute de o echipă. Așa cum e și normal. Că au și ele parte de discuții, controverse, renunțări etc - pare deja firesc. Se vede că unde lucrează mai multe femei laolaltă, nu se poate fără conflicte. De cele mai multe ori născute din orgolii. Important e însă să existe o constantă pentru ca animalele să se simtă în siguranță și să nu sufere! Încă e greu, foarte greu chiar, pentru că mereu apar cazuri noi și pentru că ajutoarele locale sunt foarte puține. Iar de multe ori ai nevoie de o mână de ajutor aproape de tine. Adăpostul a ajuns supra-aglomerat, dar totuși se întrevede o luminiță la capătul tunelului prin faptul că se lucrează la o nouă construcție pentru un adăpost cu condiții la care visasem toate de ani de zile. Existența unei echipe care activează din Anglia pentru toate cele de trebuință aici, își spune cuvântul! Plus numărul adopțiilor, incomparabil mai mare!
De unde și concluzia: ca să poți lucra la un proiect de genul acesta, ai nevoie de o echipă funcțională, în care fiecare să-și cunoască bine responsabilitățile și să conlucreze având același scop. Nu doar pe hârtie! Și de multă creativitate în a gândi noi modalități de a atrage sponsori, suporteri, voluntari, adoptatori, etc. Fără așa ceva, un adăpost nu poate funcționa în timp. Va claca automat prin clacarea celui care încearcă să-l ducă-n spate de unul singur!

Multă lume mă întreabă dacă aș mai vrea să mă întorc la adăpost. În condițiile astea, nu!

N-am încetat însă să visez la un spațiu curat, organizat, gândit profesionist. Și o echipă adevărată! Cine știe, poate într-o bună zi!

Dacă e să amintesc de probleme, să le disec proveniența și cursul, de fiecare dată toate converg în același punct: calitatea oamenilor. În fiecare loc de muncă prin care am trecut mi-a plăcut enorm să lucrez în echipă și am suferit când aceasta se deteriora prin apariția vreunui element impur. Din păcate peste tot am întâlnit aceeași luptă între orgolii, mai mari sau mai mici, mai rafinate sau mai brute, că doar oameni suntem. Și eu țineam la ideile mele, dar mai întotdeauna alegeam să fac pe mediatorul într-un conflict sau să încerc să calmez spiritele încinse înainte de apariția unui conflict. Prefeream să cedez eu, doar să fie pace și liniște. Până la o adică! Mai târziu am aflat că zodia din care fac parte, conform chinezilor, formează ceea ce se numește ”Triunghiul Diplomaților”.
Mai jos am sintetizat dificultățile cu care s-a confruntat organizația noastră, de-a lungul anilor, dificultăți care s-au aplanat sau nu în timp: