Că tot se face vorbire la greu în Anul Domnului 2025 de reîmpărțirea sferelor de influență și se amintește cu obstinație de „acordul procentajelor” dintre Churchill și Satana bolșevică, să ne aducem aminte și de contextul în care a fost scris „documentul” istoric cu pricina. Cu alte cuvinte: de ce a bătut Churchill cale lungă până la Moscova tocmai la 9 octombrie 1944?
Debarcările aliate reușite din Normandia (6 iunie 1944) și Provence (15 august 1944) au avut o fericită consecință joncțiunea celor două forțe la Dijon, în estul Franței, la 12 septembrie 1944, linia frontului vestic stabilindu-se la circa 100 km de marele fluviu Rin.
Ca urmare, la 17 septembrie 1944, forțele aliate au lansat în Olanda operația Market (aeropurtată) – Garden (terestră). Scopul acestei operații combinate era de a captura marele pod de pe Rin de la Arnhem și a înainta rapid prin câmpia Germaniei de Nord pentru a ajunge la Berlin înaintea Armatei Roșii. Armata sovietică se oprise la sfârșitul lui iulie lângă fluviul polonez Vistula, în fața Varșoviei, pentru a aștepta ca SS să distrugă în august-septembrie insurecția Rezistenței Poloneze anticomuniste din capitala țării, după ce sovieticii instalaseră la 22 iulie 1944, la Lublin, primul oraș polonez ocupat, un Comitet Național Provizoriu, controlat de comuniștii exilați de la Moscova. Deși parașutiștii americani au capturat intacte podurile de la Eindhoven și Nijmegen, camarazii lor britanici și polonezi nu au reușit să facă față contraatacurilor germane și au fost nevoiți să se retragă peste fluviu la 25 septembrie.
Până în decembrie forțele aliate vor împinge linia frontului spre Rin, dar la 16 decembrie o surprinzătoare contraofensivă germană în podișul belgian Ardeni a încercat să reediteze succesul din mai 1940. Și a fost destul de aproape, deoarece SUA și Marea Britanie au fost nevoite chiar să solicite URSSS declanșarea unei ofensive pe Vistula pentru a detensiona frontul de vest, ceea ce s-a și întâmplat. De abia la 7 martie 1945, americanii vor reuși să captureze intact podul de pe Rin de la Remagen, declanșând dezintegrarea definitivă a frontului german.
În altă ordine de idei, la 9 octombrie Armata Roșie ocupase România și Bulgaria, țări care au fost nevoite imediat să-i accepte pe comuniști în guverne provizorii de coaliție, care se vor dovedi apoi prima etapă a comunizării acestor țări („tovarăși de drum”). Armata sovietică se afla la granițele Ungariei, Greciei și Iugoslaviei. În Albania, Grecia și Iugoslavia partizanii comuniști controlau deja vaste teritorii rurale, forța lor militară urmând să reprezinte apoi baza legitimității puterii lor politice (la summit-ul tripartit de la sfârșitul lui 1943 de la Teheran, s-a stabilit chiar ca aliații occidentali să-l recunoască pe comunistul Tito ca lider al rezistenței antigermane, în locul colonelului regalist D. Mihailovici, care uneori coopera cu germanii împotriva comuniștilor).
În această situație militară, conform memoriilor sale, nu e de mirare că Churchill a început discuția cu propoziția asumată prin care se recunoștea situația militară din Europa de Sud-Est: „Armatele dv. sunt în România și Bulgaria”. Dictatorul bolșevic știa foarte bine că nu „acordul procentajelor” îi asigura dominația în Balcani, ci ocuparea acestor teritorii de către Armata Roșie și forța militară a partizanilor comuniști locali. Ca urmare, nu a fost o surpriză faptul că bolșevicul s-a arătat nepăsător față de soarta „documentului”.
Când Churchill a venit la Moscova, Kremlinul știa că Mediterana în ansamblu și Grecia în particular reprezentau interese vitale pentru continuitatea Imperiului Britanic. Premierul britanic reușise să-l influențeze pe Roosevelt în sensul efectuării unor debarcări aliate în Africa de Nord franceză (8 noiembrie 1942), Sicilia (10 iulie 1943) și sudul Italiei (3 septembrie 1943), dar n-a mai reușit să-l determine să accepte și o debarcare în Balcani, deoarece președintele american preconiza o utopică conducere a lumii postbelice în cooperare cu „unchiul Joe”. Ca urmare, bolșevicul știa pe de o parte că îi face o favoare lui Churchill și, pe de alta, că evita astfel o ciocnire deschisă cu aliații occidentali înainte de sfârșitul războiului, ceea ce s-a și întâmplat după terminarea conflictului mondial prin declanșarea de către comuniști greci, sprijiniți de tovarășii albanezi, bulgari și iugoslavi, a războiului civil pierdut împotriva armatei regaliste susținută de britanici și americani (1946-1949).
Sau, în exprimarea plastică a lui Sorin Breazu din Giurgiu, din promoția 1996 a Facultății de Istorie a Universității București, „Churchill i-a „vândut” lui Stalin ceea ce Stalin avea deja, adică România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania și Ungaria, iar Stalin i-a vândut lui Churchill ceea ce Churchill nu avea, adică Grecia”.
