De data asta a fost greu tare.

Parca nici o serie de pana acum nu am simtit-o asa.

Am plecat din spital pe picioarele mele dar parca pluteam. Noroc ca nu am fost singura...

Nici o clipa nu am fost singura.

Pe drum n-am prea avut timp sa simt nimic, stiu ca am ajuns acasa si parca eram beata. Voiam sa fac un pas si plecam cu tot corpul in alta directie...Nu voiam decat sa ma odihnesc...eram obosita, asa de obosita... parca as fi carat pietre de moara. Nici in pat nu era tocmai bine...capul imi vajaia si mi-a trebuit putin timp sa realizez ca sotul meu, care nu-si daduse haina jos inca, era cu paharul cu apa langa mine si ma ruga sa beau, sa beau apa, ca asa trebuie, am nevoie de apa, de multa apa...Are dreptate, dar fiecare inghititura era ca picatura de care e nevoie sa dai pe dinafara. Greata nu numai cand inghiteam ci si la fiecare miscare de parca mi-as fi intors stomacul cu susul in jos.

Si de-ar fi fost tot...

A doua zi m-am trezit cu ochii bulbucati ca un broscoi din desene animate (in conditiile in care toata dupa amiaza bausem 2 litri de apa). Pe moment nu stiam ce se intampla pentru ca vedeam ca prin ceata. Cred ca m-am si speriat putin, mai ales ca ma uitam la copii si la Vasile si intrebam de fiecare data ce spun, ce tot zic ei acolo...

Auzeam ca vorbesc dar nu intelegeam mai nimic, parca vorbeau prin vata.

De cate ori ma miscam stomacul meu se razvratea iar ficatul parca era in permanenta presat de o greutate mare.

Presiunea aceea de pe ficat, atat de stanjenitoare, sora cu durerea, la un pas mic de ea. Am stat in pat toata ziua si imi cautam cu grija si cu mare greutate o pozitie in care sa simt cat mai putin intepaturile din rinichi si presiunea mare din ficat.

Si, stiu ca ei imi vor binele, dar de cate ori ma puneau sa beau lichide era un chin pentru ca imi suparam stomacul, iar ca sa fie tacamul complet, incepuse sa ma doara si capul.

De cap chiar uitasem de la celelate sedinte.

As fi vrut sa le spun sa ma lase sa dorm mult, mult, desi nu stiu daca as fi dormit, dar dupa o incercare am renuntat sa mai vorbesc.

Fiecare cuvant ma obosea mai mult iar eu eram si-asa tare obosita. Asa de obosita de parca as fost din plumb iar orice cuvant si orice miscare cat de mica ma sleia de picul de energie pe care-l mai aveam si atunci si intepaturile din rinichi erau mai rele, presiunea de pe ficat era mai mare, capul ma durea si vajaia mai tare iar stomacul mi se urca in gat de parca voia si el sa plece de la un trup atat de nevolnic...

Si pentru ca toate astea nu erau probabil de ajuns, ceva nou (inca o urmare a tratamentului cu citostatice?) s-a adaugat. Sanii imi erau durerosi la atingerea cu patul, cu mainile, cu hainele daca faceau cate o cuta in dreptul lor. Si de cateva ori m-au lasat cu gura cascata... Asa de uimita ca priveam instinctiv catre sani si il intrebam pe Dumnezeu ce se intampla...?...Cele care sunt mame si au alaptat ma pot intelege... Nu stiu cum sa definesc altfel senzatia asta. Credeam ca mi se umplu sanii de lapte, ca atunci cand trebuia sa-mi alaptez copiii, mici fiind.

Peste toate astea frisoane scurte, momente in care trmuram ca un catel dus la vaccin.

Apoi, din ziua urmatoare, usor, usor am inceput sa vad iar clar, sa aud. Au persistat intepaturile din rinichi si presiunea de pe ficat. Si greata, din cand in cand, ca sa nu ma lase sa uit.
Acum ma simt bine, doar rinichii si ficatul imi mai aduc aminte rar de ce a trecut.
Nu scriu pentru a plange, stiu ca sunt foarte multi cei in situatia mea, poate si mai rau.
Scriu pentru ei, cei care pot intelege, care imi pot da un semn...
Cred ca atunci cand discuti cu cineva care a trecut prin ce treci tu este mai usor sa faci un schimb de pareri poate...
Ori poate nu?
Inteleg si asta, si mie mi-a fost greu sa scriu, sa ma destainui, mai ales prima data...