Zilele acestea a fost o tacere asurzitoare in mine. Mi-au tacut  cuvintele. Nu au mai vrut  sau nu au mai stiut cum să să coloreze lumea. Aveau doar umbre. Erau înlănțuite de temeri, emoții, spaimă și lacrimi.

Cândva pe drumul vietii m-ai întâlnit și fără să îmi dau seama m-ai rănit și acum orice tremur  de suflet doare.

Cuvintele mi le-ai rapit in ceea ce tie iti e pe plac, in liniste apasatoare. Asa m-ai  învățat să tac, să visez cat  mao puțin și să  nu mai astept.

M -ai luat prizoniera  și nu ma recunosc. Ai vrut sa ma epuizezi, aproape ai reusit și ai încercat să mă anulezi, să mă faci sa traiesc  după placul tău, dar gata îmi revendic dreptul de a fi iar. Cuvintele  le smulg acum din lanturile tale, sunt ale mele.

Stiu că vor fi momente în care tăcerea va durea, că vor fi zile în care voi dori să mă ascund, să fiu undeva departe și că vor fi clipe în care îmi va fi teamă, dar acum nu mai vreau să mă gândesc la asta.

M-ai inlanțuit cu propriile arme. Ma stiai de mult, din prima zi a Universului, mă cunosteai încă de când Dumnezeu a vrut să mă  nasc ,îmi știai fiecare buton de panică și din greșeală si neatentie, din prea multă încredere în mine, aroganță chiar, am crezut că nu mă poti atinge.  Dar ai reusit sa o faci,  sa ma scrijelesti cu armele mele si aproape ca mi-ai imprastiat farimele de suflet. Dar spun stop.

Azi e ziua in care ma revolt, ma revendic. Da, ma revendic ca om-lumina asa cum a vrut Dumnezeu sa fiu.. libera sa colorez cu cuvinte, sa sper, sa visez. Nu mai vreau sa renunt. Nu mai vreau sa ma las inlantuita si coplesita in oftaturi, multimi de intrebari.  Nu mai vreau si nu mai accept taceri asurzitoare.

Cuvintele se eliberează rand pe rand, iar in mine incepe timid sa fie iar licar si zumzet. Viata apasa de multe ori, dar tacerea distruge. Ajunge!

De azi  ma revendic ca om si salas de cuvinte vii.