Ca orice suflet, m-am dat de multe ori peste cap și am aterizat diferit în fața oamenilor din viața mea. Foștii colegi de școală generală își aduc aminte într-un mod vivid pasiunea mea pentru culoarea roz. Mai târziu, cei care m-au cunoscut în liceu au făcut-o fie la evenimentele pe care le organizam după anotimpurile gândurilor mele de adolescentă, fie în Cărturești, ascultând Alexandrina Hristov și vorbind despre Paris. Cei cărora m-am prezentat câțiva ani mai târziu mă tot întreabă ce mai face Tibi și dacă mi-am luat pisică. Pentru fiecare dintre ei am fost pe rând "Dana cu rochiță", "Dana romantică", "Dana îndrăgostită", după anii care au trecut peste fiecare vis de-al meu ascuns bine în cele două gropițe simetrice din obraji.
Însă, pentru toți cei care m-au cunoscut, dincolo de mine de-atunci, cea care a dat o singură mână prinsă în sute de feluri de atâția oameni, stau eu, "Dana care scrie frumos", așa cum m-a numit o fostă colegă, surprinsă că mă vede după prea mult timp.
Am fost un șantier. Timp de doi ani, am construit la viața mea cărămidă cu cărămidă și m-am simțit ca un zid care nu se mai termină. Uneori m-am dărâmat atât de mult sub furtuni grele, încât am crezut că îmi văd temelia. Din când în când am rămas fără materiale și m-am încropit cu ce am avut la îndemână. Au fost multe dăți în care nu am știut de unde să mă apuc, așa că m-am zidit acolo unde am simțit că pot să mă înalț. Îmi lipsesc în continuare câteva țigle de pe casă și mai am nevoie de mici finisaje interioare, dar am reușit să curăț tot molozul din pragul meu. Sunt gata să îmi așez covorașul de la intrare față și să deschid ușa. Trebuie doar să îmi aduc aminte cum se aude un ciocănit.