Am urcat cu glezne moi în vârful Turnului Eiffel şi am băut şampanie alături de iubitul meu. Am păstrat cupele de plastic ieftin într-o cutie din sufrageria care din "a mea" a devenit "a noastră". Am colindat străzile Parisului până ni s-au umflat picioarele de oboseală şi, acum, ochii de plâns de fiecare dată când văd câte o poză cu oraşul, pentru că ştiu că acolo ne-am sărutat sau ne-am certat pe un suvenir.
Am trecut odată cu timpul şi m-am oprit la 24, cu un tort mare
în braţe şi zâmbete cerc împrejur. I-am plimbat pe ai mei pe
bulevardele mele şi cu fiecare frunză dată la o parte se mai ducea
un minut în care eu deveneam ba mai tata, ba mai mama.
Mi-am dat lampa mov din biroul agenţiei pe corporaţia ai cărei
pereţi se zguduie de râsetele colegilor mei, şi prânzul servit în
faţa tastaturii pe linguriţele de îngheţată pe care le poştim
frăţeşte de câte ori prindem ocazia. Am lăsat în urmă ghioceilor
simpla dorinţa de a scrie şi le-am dat bujorilor primele textele
încropite stângaci, dar îndreptate lună de lună, până în vârful
crenguţelor de brad de-acum.
Am mers până la capătul oraşului şi ceva mai departe pentru
pisoiul viselor copilăriei mele şi m-am întors cu braţele pline de
un ghem alb, care în doar o zi mi-a ridicat întrebări şi mi-a dat
cele mai bune răspunsuri.
Am petrecut ultima noapte albă dintre un examen şi job, şi am
sărbătorit-o cu cireşe şi energizante până în prima zi de vară. Am
aruncat toate cursurile şi proiectele într-o cutie pe care s-a pus
nisipul cald de acasă şi sarea mării.
La finalul fiecărui an se întâmplă la fel: răsuflăm uşuraţi că
s-a terminat şi ne întrebăm de ce perioadele grele sunt cele mai
frumoase. Ne adunăm încet, încet de pe drumurile bătătorite şi ne
târâm pe coatele încă râşcâite spre aleile din faţa noastră, pentru
că ştim că cele mai mari vânătăi prind în timp culoarea celor mai
frumoase poveşti.
Photo: The Paris Photographer
