În spațiul nostru mioritic, datorită diferențelor mari
sociale, încă prejudecățile au o reprezentare puternică în
conștiința maselor, de unde și interpretarea eronată a afecțiunii
purtată ființelor care nu cuvântă, ca fiind ceva aproape patologic.
Ai crede că evoluția omenirii ar trebui să aibă puterea să împingă
la vale bolovanii ignoranței, dar uneori sunt prea mari și greoi ca
să poată fi mișcați de la locul în care au fost ”plantați” de
familie și societate.
Dar de ce iubim oamenii?
Întrebarea aceasta pare mai puțin deplasată, nu-i așa? Chiar
dacă-i găsim greu un răspuns rațional, ni se pare un lucru firesc,
de bun simț sau pur și simplu ”pentru că așa trebuie”, pentru că
așa ne învață biserica sau mai știu eu cine.
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?
De fapt stă în natura noastră să ne iubim semenii! Și atunci de ce n-ar fi tot atât de ”normal” să iubim și vietățile din jurul nostru?
De ce iubesc eu animalele?
Multă vreme nici nu am stat să mă gândesc la așa ceva mai
departe de a fi un adevărat ”bug” (microb) care te prinde și nu te
mai lasă. Sau pur și simplu că te naști cu el și te chinuie până ce
nu ai șansa să te ”desfășori”, după care trece la următorul nivel.
Nu știu sigur dacă se transmite pe cale ereditară, dar dacă se
întâmplă așa, mi-e evident că gradul lui de manifestare evoluează
față de cel al strămoșilor. Cu toate astea, la unii tineri care au
crescut în case încărcate de miros și păr de animal, am descoperit
dorința de a nu mai reface modelul matern și de a-și construi un
cămin protejat de ”intruziunile” copilăriei. Dar ”microbul” e tot
acolo și oricât ar încerca ei să-l țină sub control, acesta se
zbate și până la urmă va găsi un mijloc să iasă la suprafață și
să-și ceară prinosul.
La mine a fost fix invers. L-am simțit de mică, mă chinuia rău
de tot mai ales că, pe vremea copilăriei mele, oamenii nu știau să
îngrijească un animal de companie ca azi, lipsind asistența de
specialitate a medicinilor veterinari. Nu că nu ar fi fost medici,
dar nu făceau mai mult decât vaccinarile antirabice și mici
tratamente în caz de răni. Dacă aveau de-a face cu boli grave sau
otrăviri, te trimiteau acasă după o injecție mai mult de formă,
ridicând neputincioși din umeri și lăsând toată greutatea
sfârșitului tragic apăsând pe sufletul familiei. Iar tu, ca și
copil, rămâneai traumatizat și bântuit de imaginea corpului inert,
scos de tatăl familiei din locul în care animăluțul se retrase
pentru a-și da ultima suflare.
Fiind copil din generația ” Decrețeilor”, crescut la bloc,
abia așteptam vara ca să mă retrag la casa bunicii. Nu, nu la țară,
ci pe strada celebrei Saline Turda! Dezavantajul de a avea o bunică
intelectuală era că mereu am simțit lipsa rudelor de la țară, acel
loc ”magic” pentru copii, unde să poți crește liber în natură,
printre pomi fructiferi și animale la discreție. O oarecare imagine
idilică o avea totuși și casa bunicii din Turda Nouă, cuprinzând o
curte și grădină mare, doar că animalele lipseau. Noroc că aveau
vecinii! Și de multe ori mă îndrăgosteam pur și simplu de câinii
lor și încercam să-i momesc să treacă gardul în curtea noastră ca
să mă pot juca cu ei. Și îi duceam pe ascuns și în casă, boierie
mare la vremea aceea. Pentru mine apropierea fizică conta foarte
mult. Nu aș fi putut trăi departe de câinele familiei, aș fi
preferat să dorm cu el în cușcă decât să stau la distanță de el.
Însă bietele animale erau certate de stăpâni pentru că își părăseau
postul de pază, așa că preferam să sufăr de lipsa aproprierii lor,
decât să-i mai văd pedepsiți de omul-stăpânitor. Însă dorința de
afecțiune fiind mai puternică decât orice altceva, episoadele își
găseau continuitate.
Neexistând educația sterilizării/castrării, de multe ori
ajungeam să ”moștenim” pui de mâți și câteodată de căței. Dar vai,
nenorocirea era că la fiecare sfârșit de vacanță, când bunica se
retrăgea la Cluj până-n primăvară, animăluțele trebuiau să
”dispără”. Era de-a dreptul tabu să pretindem luarea lor, cu noi,
la bloc. De aceea ”culesul” puilor abandonați ne era descurajat din
fașă de către bunica, mult mai responsabilă pe termen lung decât
noi, copiii. Dar uneori ”bug”-ul de care aminteam mai devreme ne
inspira la ”șmecherii” ce reușeau să înșele vigilența bunicii. Puii
de pisică îi ascundeam în spațiul mare de sub scări, printre cutii
de carton, unde le duceam pe ascuns mâncare furată din frigider.
Asta până ce adulții umani deveneau intrigați de pofta mea ciudată
după conservele de pește, răsărită cam peste noapte. Sau până când
puii creșteau și ieșeau din ascunzătoare, iar întregul nostru
scenariu ”bine” pus la punct era total compromis.
În cazul puilor de câini situația era mai dificilă pentru că
ei aveau nevoie de apropierea umană și plângeau după asta. Odată
îmi amintesc că am încercat să ascundem un pui, căruia i-am pus
numele de ”Petecuț”, tocmai în dulapul bunicii din ultima cameră.
Era cea mai puțin circulată, motiv pentru care ne gândeam noi că
șansele să păstrăm ”secretul” ascuns mai bine și mai mult timp erau
mai mari. Dar n-am luat în considerare plânsetele îndeajuns de
puternice pentru a fi distinse și de un auz mai ”tocit” de vreme.
Mica creatură era atât de fermecătoare încât a reușit să o
vrăjească și pe bunica cât să îi dea de mâncare și să ne lase cu ea
încă vreo două zile. Apoi însă ne-a obligat s-o restituim mamei de
drept, sub rafala de reproșuri a omului-stăpân, dezamăgit că nu
reușise să se debaraseze de ea.
Apoi, la adolescență, am primit un iepuraș. Fiind cadou, nimeni nu îndrăznise să-i interzică șederea la noi. Drept pentru care balconul casei bunicii fusese ”sacrificat” ca spațiu lui de manifestare pentru noul membru al familiei și umplut rapid de ”bobițe” mirositoare. Îi dădesem serios de lucru bunicii, pentru că fiind deja la vârsta când umblam mai mult pe afară, cu prietenii, eu nu prea mai aveam timp de purtat grija animalului de companie și tot greul cădea pe umerii ei. Drept pentru care, simtindu-se poate ignorat și dornic să descopere noi aventuri, iepurașul s-a hotărât într-o bună zi să sară peste balcon. Dar înălțimea saltului îi fracturase serios lăbuța, așa că nefericitul a trebuit sacrificat. Ce operații la lăbuțe, ca acum? Nu o să uit în veci cum draga de bunica căuta modalitatea cea mai diplomatică de a mă anunța despre dispariția animăluțului-cadou. S-au tot purtat discuții, pe la spatele meu, cu ceilalți membri ai familiei, despre cum să se facă și cum să se dreagă situația, astfel încât atâtea șușoteli nu au făcut decât să-mi atragă atenția, îngrijorându-mă serios. Până la urmă sora mea a fost cea care mi-a adus la cunoștință accidentul, urmărindu-mi cu atenție reacțiile. Însă, insensibila de mine s-a simțit de-a dreptul ușurată să afle că grijile mele, care mă trimiseseră cu gândul că bunica ar putea fi bolnavă, fuseseră total eronate. După ce începusem să-mi fac tot felul de scenarii negativiste, realitatea mi s-a părut mult mai ușor de acceptat, într-atât de ușor încât am râs bine de figurile uimite ale celor din jur. Mai puțin acceptabil mi s-a părut în schimb gestul vecinului-călău care mă anunțase mândru că păstrase blana iepurașului special pentru mine, fâlfâindu-mi-o prin față: ”să ai amintire, poate îți faci mănuși din ea!”. Horror, nu?
După ce am crescut și am ajuns la casa mea, microbul - ajuns
și el la maturitate, s-a desfășurat în voie. Mereu i-am spus mamei
că din cauza interdicției ei din copilarie am ajuns acum să am casa
plină de căței. Și chiar și așa, nu prea a reușit nimeni din
familie să-mi înțeleagă pasiunea intensă și durabilă pentru
animăluțe. Mai mult să o tolereze doar. Noroc cu soțul, că el a
avut inteligența să transforme du-te vino-ul de animăluțe din casa
noastră într-o formă de terapie pentru problemele lui de sănătate.
Și mă ajută cu ce poate.
Provocarea cea mai cea însă mi se pare să reușești să menții
un echilibru între viața personală și dedicarea pentru aceste
ființe neajutorate. Oricât încearcă unii să te convingă cu lozinca
”lasă că se descurcă ei și singuri, că doar îs animale!”, tu știi
bine că nu e așa. Și de aici până a începe să-ți lași propria
persoană pe locuri tot mai secundare, e o distanță atât de mică,
dat fiind curgerea continuă de cazuri noi, încât nici nu apuci
să-ți dai seama când ai ajuns să fi depășit de situație. Dar cum
naiba să treci mai departe nepăsător, să pui liniștit geană peste
geană știind că într-un anumit loc zace un animăluț
neajutorat?
Îmi vine să inserez o paranteză aici: ați observat că mulți
oameni se referă la câini cu genul masculin, chiar dacă le spui că
sunt femele, deci ar trebui să le numească cu ”ele”, iar la pisici
doar cu cel feminin, chiar dacă sunt motani? Nu-i interesează să
facă disocierea, la fel cum habar nu au că și animalele dezvoltă
multe din bolile întânite la oameni. Și tocmai pentru acești oameni
e total de neînțeles dedicația (=nebunia) salvatorilor.
Cum ai putea să le explici acestor oameni ce simți tu când te
uiți în ochii unui cățel sau a unei pisici? Cum ai putea să le
explici că plânsetele lor nu te pot lăsa indiferent, că gesturile
lor nu sunt limbi străine pentru tine și că da, reușești să
înțelegi ce vor să-ți transmită, fără să treci granița
”normalității” - așa cum e percepută în viziunea
”necunoscătorilor”.
Cum ai putea să le explici că legătura, conexiunea dintre om
și animal depășește vizualul, palpabilul, că ea a existat
dintotdeauna, chiar și atunci când omul primitiv se hrănea cu
animale. Că există în fiecare dintre noi, doar că unii, conștient
sau nu, preferă să păstreze închise căile de comunicare, poate ca o
formă de autoprotecție sau pur și simplu din egoism; cei din urmă
fiind și cei ce aderă la principiul ”Omul - ființa supremă”.
Dacă ai vrea, ai putea să observi atât de multe în privirea lor!
Animalele, chiar și așa non-verbale cum sunt, pot transmite atât de mult!
Și sunt atât de ușor de iubit!
O adevărată invitație-vie la iubire!
Dacă o accepți sau o refuzi, ține strict de tine!
Ele te iubesc oricum.
Dacă ai vrea, ai putea să observi atât de multe în privirea lor!
Animalele, chiar și așa non-verbale cum sunt, pot transmite atât de mult!
Și sunt atât de ușor de iubit!
O adevărată invitație-vie la iubire!
Dacă o accepți sau o refuzi, ține strict de tine!
Ele te iubesc oricum.