Era anul 2015. Simțeam pieptul cum bubuia în soarele arzător al Tunisiei în timp ce pietricele răzlețe îmi masau tălpile goale. Stânca pe care urcasem era înaltă, cu mici tufe care probabil încercau să respire cumva, oricum în acel cuptor gigantic al naturii africane. În jurul meu erau trei alți studenți cu care venism golf, așteptând și ei să sară în apa cristalină a Mediteranei de la înălțimea unui bloc cu patru etaje. Venise rândul meu, dar probabil că și ei aveau propriile monologuri terifiante în minte. Dialogul meu interior s-a întrerupt când am auzit pe fundal o voce care a strigat „Just run and JUMP, it’s easier”.

Am început brusc să alerg spre marginea stâncii, prin acele mici tufe verzi și printre pietre mari gri, exact ca o mașină de jucărie căreia îi întorci cheița de câteva ori și știi că va merge doar înainte. Drumul probabil că fusese bătătorit de a...